Decor simplu, sugestiv, scaunele care reflectă interiorul casei și care sunt mutate în funcție de mesajul transmis, au și un rol în coregrafie, fiind elementele care sugestionează, prin jocul actrițelor, stări, emoții, situații. O piesă în care bărbații nu își au locul. Apar himeric, cu iz erotic, ca o izbăvire, în visele și instinctele celor cinci fete închise între zidurile reci ale casei Bernardei Alba. Poetul, cel care ne introduce în atmosfera timpului și dramei care tocmai începe să se consume, nu urcă pe scenă. Acest rol i-a revenit actorului Corneliu Jipa. Muzica este o componentă esențială a traducerii timpului, a trăirilor, a iubirii neîmpărtășite și a suferinței.
Scena a abundat la această reprezentație de tonuri de alb și negru. De tristețe și bucurie. La început, cele cinci fete au apărut în rochii albe, pline de viață, emanând transparent fericirea. Aceste stări au fost exprimate printr-un dans grațios, candid, prin mișcări compuse aproape simetric, care îți indicau și un soi de naivitate blândă, de trăiri adolescentine, neștiind ce urmează să li se întâmple. Apoi, dintr-odată, scena se cufundă în cenușiu. Negrul devine stăpân. Bat clopotele. Tristețea, bine stimulată de muzică și lumini, cuprinde casa Bernardei. Parcă totul s-a prăvălit într-un abis.