Evita – Tango

Premiera: 22 ianuarie 2022, Sala Mare
Durata: 2h (fără pauză)

• Recomandat 14+

Într-o lume a vitezei, în care informația ne este dată în bucățele mici și concentrate, avem mania reducțiilor. E foarte ușor să spunem „Evita Péron, prima doamnă a Argentinei, s-a născut în anul 1919. Deși se trăgea dintr-o familie săracă, a avut un rol cheie în alegerea lui Juan Péron ca Președinte al Argentinei în 1946. În 1951 este diagnosticată cu cancer uterin, iar în 1952 moare, la doar o lună și jumătate după ce soțul său este numit Președinte în al doilea mandat.”  Este foarte greu, însă, dacă vrei să arăți viața unui om, cu tumulturile ei, cu deruta ei, cu durerea și speranțele pe care acel om le-a avut. E dificil să cuprinzi viața unui om în imagini, fie pe scenă, fie în scris, fără să comiți un act de injustiție, de reducere a unei ființe umane la o impresie, o umbră de poveste. Și, totuși, acesta e pariul pe care regizorul Mihai Constantin Ranin îl propune, alături de coregraful Hugo Wolff, în spectacolul „Evita Tango”. Împreună cu actorii, au creat două ore de muzică, dans și lumină, de imagini care ne fac să tresărim, să zâmbim sau să plângem. „Evita Tango” e un spectacol ce aduce un omagiu, care arată existența unui om în toată complexitatea lui, în compoziții pe care le înțelegem, care ne sunt familiare, dar al căror sens profund pare întotdeauna un pas mai departe de noi. „Evita Tango”, la fel ca și Evita Péron, e un tur de forță.

Alex Teodorescu
Regizor de teatru, Drd. al Facultății de Teatru și Film
din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Președinte al Asociației Mise en scene

Evita Perón – Evita Tango – Spectacol de teatru-mișcare
Dieter Topp, jurnalist german, 31 martie 2025, kulturforumeuropa

Ascensiunea acestei femei spre faimă și putere, dramatica ei biografie reprezintă, pentru scenă și nu numai, o epopee prin excelență.

Eva Duarte s-a născut în 1919, în circumstanțe nefavorabile, dar a reușit să depășească realitățile dure ale vieții și să obțină mult mai mult decât era de imaginat pentru o femeie de condiția ei de la acea vreme.

În timp ce devenea milionară și Prima Doamnă a Argentinei, statute privilegiate cărora moartea ei timpurie din 1952 le-a pus capăt, Evita Perón a devenit (azi) atât o figură istorică polarizantă, cât și un model de stil pentru întreaga lume.

Musicalul „Evita”, semnat de Andrew Lloyd Webber, care o înfățișează pe alocuri drept soția unui președinte, avidă de putere și autoritară, ce trece peste cadavre pentru cariera ei, a contribuit la proliferarea imaginii ei. Mulți membri ai claselor superioare au considerat o ipocrizie lupta ei în favoarea celor săraci, în timp ce alții i-au admirat povestea romantică de tip „Cenușăreasa”, pe de o parte, și pasionata ei perspicacitate politică, pe de altă parte. Ea a militat cu forță pentru drepturile muncitorilor și pentru dreptul de vot al femeilor, a condamnat clasele superioare. Pe măsură ce s-a îmbolnăvit, spre sfârșitul vieții, retorica ei a devenit din ce în ce mai vehementă.

Chiar în acest an (2025), musicalul este reînviat pe Broadway și în cartierul West End din Londra. De ce nu și în România unde, anul acesta, după câțiva ani, am putut să văd cu alți ochi teatrul-tango al lui Mc Ranin, spectacol a cărui coregrafie o semnează Hugo Wolff, mult prea devreme plecat dintre noi.

Actorul Liviu Cheloiu dansează în tandem cu filmări istorice, în rolul îndrăgostitului sau mai degrabă al dependentului sexual Juan Perón, printre suișurile și coborâșurile vieții sale politice publice şi ale vieții private, ambele surprinse în fațete foarte diferite. El reprezintă cu precădere imaginea dependenței față de partenera sa decât cea a pionieratului unei dictaturi.

Și apoi este ea, Evita! Actrița Mara Opriș găsește profunzimea și mijloacele necesare, dovedind că este predestinată acestui rol, prin expresia personalității ei și prin mișcare. Pe Mara Opriș, am descoperit-o și în impresionanta proiecție de film (Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol de teatru TV 2020) „Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – MANIFEST’, realizată după un poem de Ruxandra Cesereanu și regizată de Cornel Mihalache. „Chipurile disperării sunt concentrate pe chipul expresiv al actriței Mara Opriș, care exprimă suferința și angoasa unui neam care a fost atât de aproape de o mare victorie. Contorsiunile corpului actriței, dar mai ales fixitatea privirii ei pline de durere, bântuie spectatorul mult timp după proiecție.”

Seara cu citate pe ritmuri de tango din diverse surse, bazate pe viața legendarei soții a președintelui argentinian Juan Perón, a fost mai mult decât teatru, mișcare, muzică și lumină. Regizorul Mc Ranin, în colaborare cu coregraful Hugo Wolff, a alcătuit o docudramă pe scena Teatrului „Tony Bulandra”. Înregistrările originale, datând din anii 1930 și până la moartea ei, au funcționat asemenea unor martori contemporani. Printr-o transpunere abilă într-o poveste paralelă, cea a „Fermei animalelor” de George Orwell, Mc Ranin conferă acestui spectacol o universalitate necesară, în sensul de „parabolă a unei dictaturi”. Porcii de origine orwelliană, care apar între secvențele individuale de dans, ne obligă vizual să ne ducem cu gândul la această parabolă. Lacomi, vicioși, dezgustători, ei desenează cercuri din ce în ce mai strânse în jurul lui Perón. Și deodată toți umplu scena: vulturii unui dictator, porcii, poliția secretă, câinii… iar publicul devine, tot mai mult, martor al modului în care un sistem folosește manipularea și dezinformarea pentru a se insinua la putere.

În prezent, viața Evitei Perón adusă pe scenă alcătuiește fundalul unei declarații pe cât de actuală, pe atât de inumană. Talentata actriță Mara Opriș și colegul ei Liviu Cheloiu interpretează ascensiunea și căderea Evitei Perón și a iubitului ei în iscusite ipostaze de tango. Dependența lor reciprocă este subliniată de scena în care se regăsesc amândoi într-un sicriu, într-un spectaculos act de amor.

Povestea Evitei a trecut testul timpului atât prin ​​cantitatea de critici primite, cât și prin cea a laudelor. Evita a rămas o martiră a asupriților și prima feministă dintr-o țară conservatoare care a câștigat dreptul de vot pentru femei și care, în această producție, devine în cele din urmă o sfântă ce urcă la cer ca o Maica Domnului.

Mc Ranin a încorporat încă o dată totul într-o estetică care trimite spre forma de teatru pe care o venerează și anume Kabuki, cu accesorii minimale și cu lumini de scenă fluide și colorate, iar Hugo Wolff s-a autodepășit de această dată, reușind să îi aducă pe actori la nivelul unui teatru-dans tango iscusit.

Spectacolul este un omagiu impresionant adus unui personaj istoric, înglobat cu pricepere într-un context general valabil.

Vă doresc să continuați și cu alte producții de acest fel!

„Teatrul, ca remediu anti-pandemie”
Ionuț Cristache, 23 ianuarie 2022, Gazeta Dâmboviței

Încă o seară de poveste aici, la noi acasă, la Teatrul „Tony Bulandra”, de pe fostul Bulevard al Castanilor, într-o lume de ianuarie în care am încercat să uităm de pas cu pas, de plagiate repetate, de starea de alertă eternă, de facturile la gaze și multe altele asemănătoare.

Teatrul „Tony Bulandra” a anunțat „cu mândrie” premiera spectacolului „Evita – Tango”, un eveniment sub semnătura regizorului Mc Ranin și a coregrafului Hugo Wolff. S-a întâmplat aseară,  sâmbătă, 22 ianuarie 2022, de la ora 19,  în Sala Mare, care părea tristă și stingheră, ca un personaj distopic, după atâta vreme de restricții și izolări.

Regizorul Alex Teodorescu a scris că „…într-o lume a vitezei, în care informația ne este dată în bucățele mici și concentrate, avem mania reducțiilor. E foarte ușor să spunem „Evita Péron, prima doamnă a Argentinei, s-a născut în anul 1919. Deși se trăgea dintr-o familie săracă, a avut un rol cheie în alegerea lui Juan Péron ca Președinte al Argentinei în 1946. În 1951 este diagnosticată cu cancer uterin, iar în 1952 moare, la doar o lună și jumătate după ce soțul său este numit Președinte în al doilea mandat.”

Spectacolul acesta de ianuarie, ca o renaștere și ca o speranță, și-a propus să aducă pe scenă „viața unui om, cu tumulturile ei, cu deruta ei, cu durerea și speranțele pe care acel om le-a avut. E dificil să cuprinzi viața unui om în imagini, fie pe scenă, fie în scris, fără să comiți un act de injustiție, de reducere a unei ființe umane la o impresie, o umbră de poveste”.

. Nu este, desigur, primul „pariu” pe care Mihai Constantin RANIN îl câștigă aici, la noi acasă, alături de coregraful Hugo Wolf. Au fost două ore de muzică, de dans și de lumină, de imagini care ne-au făcut „să tresărim, să zâmbim sau să plângem. „Evita Tango” e un spectacol ce aduce un omagiu, care arată existența unui om în toată complexitatea lui, în compoziții pe care le înțelegem, care ne sunt familiare, dar al căror sens profund pare întotdeauna un pas mai departe de noi.”

La început de pandemie, acum doi ani, scriam tot aici, la Gazetă,  despre un vis… Se face –ziceam atunci – că suntem la jumătatea lui ianuarie, într-o seară de sâmbătă. La teatrul din orașul nostru, în sfârșit o premieră, după atâta vreme seacă, rece, stingheră. Știu că în Sala mare vor fi puțini spectatori și că vom intra la o distanță de două minute, fiecare. La șapte fix se aude vocea amicului meu, Puiu Jipa, care ne îndeamnă să închidem telefoanele mobile, ne spune cum e cu măștile peste față și nas, deopotrivă, și ne dorește vizionare plăcută. Uite, domnule, îmi mai spun, vocea lui este cea veche, dinainte de virușii ucigași, deși eu știu că el a mai întinerit puțin.

Iar azi, parcă îmi vine să spun ceva despre intuiția mea de prozator bătrân, dar nu spun… Povestea pe care am văzut-o, vrăjit de lumea în care nu mai speram să ajung prea curând, e despre femeia-înger, femeia-monstru, poate cel mai controversat personaj politic din istoria tânără a Argentinei. Evita, cea cu origini umile, dar cu o voință de fier, a ajuns actriță populară, dar mediocră, apoi întâia doamnă a țării, prin căsătoria cu Juan Peron, ofițerul politician, președinte al Argentinei între anii 1946-1955. A murit mult înainte de vreme, iar cei mulți și-o amintesc ca pe o splendidă Maica Tereza înveșmântată în aur. În 1951, Eva Peron și-a publicat autobiografia, „La Razon de Mi Vida” (Misiunea mea în viață, 1953). Moartea ei a sporit obsesiile publicului. Adepții săi din clasa muncitoare au încercat fără succes să o canonizeze, iar dușmanii i-au furat trupul îmbălsămat în 1955, după ce Juan Peron a fost dat jos, și l-au ascuns în Italia timp de 16 ani…

Povestea de pe scena Bulandrei târgoviștene ne spune că personajul nostru nu a fost o sfântă și încearcă să ne-o aducă în toată înfățișarea ei controversată. Și reușește… Era o apariție fragilă, cei din jur simțeau nevoia să o protejeze. Numai că ea era, de fapt, o femei puternică și capabilă să obțină ce dorea în toate împrejurările, voia să fie iubită și să facă uitată condiția ei modestă, umilințele din tinerețe. În spectacolul cel nou al teatrului nostru, ni se vorbește, se cântă, se dansează despre nevoia ei de a supraviețui în societatea din Buenos Aires, în care nu avea alte atuuri decât pe ea însăși, iar aparenta ei fragilitate a ajutat-o aproape de fiecare dată.

Personajul a fost, de altfel, fabulos…  A construit spitale, școli, biserici, a dat mereu ajutoare pentru săraci. Vorbea la mitinguri cu zeci de mii de participanți, la radio, dădea des interviuri in presă. Era mereu prezentă. Făcea politică, l-a sprijinit pe Juan Peron, a fost foarte amestecată în afacerile de stat argentiniene. S-a folosit de popularitatea ei pentru a susține puterea lui Juan Peron atunci când era contestat.

Evita era adorată, tratată ca o zeitate. Falsă, confecționată de propagandă în era cinematografului și a radioului, a presei de mare tiraj? Sau una adevărată? Întrebările se mai pun și azi, iar spectacolul de ianuarie construit cu inteligență și pricepere dramatică de Mihai Constantin RANIN  ne dă un fel de răspuns. Copleșitor, de altfel…

Bucuria actorilor de a fi, iarăși, pe scena pe care o iubesc este nemăsurată, dar e atât de multă tristețe în jurul personajelor pe care le construiesc. Sunt clipe în care lacrimile ți le oprești cu greu sau nu le mai oprești deloc, oricum nu se văd dincolo de măștile care ne-au transformat în anonimii privitori din penumbra colorată a sălii de teatru. Și încă o altă bucurie, aceea de a o revedea pe Mara Opriș pe scena de care este legată tinerețea ei. Și a noastră… În sală, chiar și așa rarefiată de spectatori, s-a simțit un aer vechi, de Frida… Până la urmă, autorii principali ai noului spectacol sunt aceeași. Liviu Cheloiu e un Juan Peron impunător și dominat, în același timp, vrăjit de personalitatea Evitei, vocea gravă a actorului e copleșitoare, chiar dacă nu rostește decât puține cuvinte. Tot așa, rostirea inconfundabilă a Maestrului Puiu Jipa… Pe scenă apar aproape toți actorii teatrului, răzbate dincolo de suferințele meseriei lor, care nu se mai termină, virtuțile demonstrate de atâția ani la Bulandra noastră. Au mai trecut anii și peste ei, dar și peste noi, doar scena pare neschimbată. Ca și pasiunea unui regizor despre care nu voi înceta să spun că a creat la Târgoviște un Teatru, adică Mihai Constantin RANIN. Și Hugo Wolf este imperial, ca de fiecare dată…

Am ieșit în noapte, din vraja spectacolului aplaudat minute în șir… Mi s-a mai întâmplat cândva, după Bacantele de altădată și după Ispitirea Sfântului Anton, să merg împreună cu soția mea în tăcere și să începem să vorbim despre ceea ce am văzut numai după o vreme. Ca și acum… Dacă aș fi critic teatral (dar nu sunt…) aș mai spune că, din ultimul rând în care am stat, pe un fotoliu cam șubred și incomod, am văzut și câteva secvențe ușor redundante și, poate, tautologice…

Într-o discuție mai veche, prietenească și cordială, cu regizorul Mc RANIN, îmi amintesc cuvintele lui: „Teatrul este o comoară a lumii, o comoară ce-şi schimbă în permanenţă forma, rămânând veşnic în avangardă. Nu aş putea trăi în afara teatrului. Toată viaţa mea, fiecare gest, fiecare respiraţie, fiecare vis îmi confirmă acest lucru.”

Și da, spun mereu, cu drag și prețuire, Bulandra noastră…

Credit foto: Augustina Iohan

Șef serviciu scenă: Mircea Macarie

Șef serviciu tehnic: Iulian Scarlat

Regia tehnică: Mihai Bălăceanu și Alexandru Sandu

Lumini: Oana Dragomir și Adrian Dragomir

Sunet: Cătălin Buzea

Cabiniere: Rodica Petrache și Mihaela Radu

Mașiniști: Florin Necșoiu, Dan Georgescu, Nicolae Cobianu, Vasile Cobianu

Ateliere: Florin Diţescu, Florin Duţan, Adrian Stochiță