Doamna Escobar

Premiera: 8 octombrie 2021, Sala Mare
Durata: 1h (fără pauză)

• Recomandat 14+

Un spectacol despre curaj. Curajul de a trăi cu un coșmar. O balanță despre câștiguri și pierderi, putere și vulnerabilitate, iubire și datorie, singurătate și preaplin.

Dragostea este capabilă să îndure lucruri de neimaginat. Soția celui mai mare traficant de droguri columbian este un exemplu de sacrificiu și devotament. Nu a vrut să știe nimic despre aventurile lui, despre crimele lui și, chiar dacă, în cele din urmă, le-a aflat, în ea nu s-a născut niciodată dorința de a-l condamna pentru ele. Nimeni și nimic nu a făcut-o să înceteze să îl iubească. A interpreta personalitatea acestei femei, a Victoriei Eugenia Henao, reprezintă un adevărat tur de forță pentru actrița Ana Maria Carablais. Ea reușește, cu sensibilitate și curaj, să redea întreaga poveste a unei soții credincioase soțului până la disoluția propriei ființe.

DOAMNA ESCOBAR
Alina Maer, 18 februarie 2024, scenesicuvinte.ro

Este suplă, delicată, are ochi triști de căprioară ce amintesc de cei ai lui Audrey Hepbrun. Poartă pantofi cu tocuri cui  și  ciorapi fini de mătase sub  o rochie neagră în croială sobră. Se așază timid pe scaun, menține greu contactul viizual, șovăie, caută o gură de aer, dar tot trebuie să se prezinte. Cne este de fapt? Văduva lui…Tata…prostuța care nu își amintește decât de el…vctima…complicea? Ce rol a fost jucat cu mai mult entuziasm? Ce postură a primit-o mai bine? Ce mască a ascuns-o mai discret? Cea mai rămas din toate chipurile, rolurile, măștile?

Așa începe DOAMNA ESCOBAR,  one-women-showul ANEI MARIA CARABLAIS  de pe mica scenă a Sălii Studio din Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, cu o femeie îndoliată, cerându-și dreptul la clemență, dar mai ales la durere. Adaptare după cartea scrisă de Victoria Eugenia Henao, într-o oră densă și încărcată de trăiri incandescendente, spectacolul conceput și jucat de doamna Ana Maria Carablais  aduce în fața spectatorilor povestea unei femei controversate, urâte, invidiate, hărțuite, soția traficantului de droguri Pablo Escobar.

Cand l-a cunoscut pe Pablo Escobar, la vârsta de doar 13 ani, Victoria Eugenia Henao nu a prevăzut coșmarul în care se va transforma viața sa și nici că  va fi mereu arătată cu degetul ca femeia cu care s-a casatorit și a avut doi copii cel mai mare narcotraficant al tuturor timpurilor, un criminal de temut.

„Minciunile sunt necesare atunci când adevărul este prea greu de crezut.” spunea Pablo Escobar. Întreaga poveste pare impregnată de adevăruri greu de crezut, de minciuni necesare sau chiar vitale. Actrița își ia protector de mână personajul de la vârsta de 13 ani, când era doar o fetiță fascinată de personalitatea. Amuzantă, copilăroasă, cu mișcări expansive, bucurându-se de gesturi și daruri mărunte, adolescenta Victoria își trăiește la vedere prima dragoste, adulmecă savoarea primelor evadări din mediul familial. Trecerea spre tânăra soție și mamă prizonieră în case goale se face prin schimbarea vestimentației, dar mai ales prin dispariția din ochi a licărului acelui sentiment că lumea îi aparține. Victoria vorbește și se mișcă șovăielnic, intuind deja parcursul vieții sale. Îndoielile și nedumeririle se estompează într-o viață de lux și influențe. Iubirea? Pe undeva ascunsă printre alte iubiri pasagere, printre cioburi de farfurii sparte din deznădejde.

Ana Maria Carablais își construiește dialogul cu sine și cu spectatorii simple și credibil, fără patetisme siropoase, exagerări sau stridențe. Trecerile de la o etapă la alta, de la o stare la alta, tensiunile psihologice sunt reușite prin aplicarea unor doze bine proporționate de umor, lacrimi, autoironie. De-a râsu plânsu, de-a adevărul și minciuna, de-a realitatea și de-a povestea, așa se joacă frumoasa interpretă, îndeplinind misiunea  primordială a actorului: să te facă să crezi  că este, respiră, gândește personajul jucat.

Mijloacele scenice  puse la lucru sunt minime: o scenografie discretă(o bicicletă, o masă mereu pregătită să aștepte, o saltea), o coloană sonoră în  pătimașul ritm columbian, un ecran pe care sunt poiectate imagini reale din biografia personajului ce par despletirile proriilor sale confesiuni.Cum nu se apelează nici la  complicate artificii regizorale, spectacolul mizează strict pe veridicul și calitatea interpretării care  forează adânc în emoţiile spectatorului, provocându-l să reacționeze față de cele prezentate.

„Deși legea îmi dădea dreptul, ca soție, să nu-l denunț pe tatăl copiilor mei, știu că viața asta nu-mi va fi de ajuns pentru a cere iertare că nu mi-am părăsit și denunțat propriul soț.” Confesiunea se sfârșește, cuvintele capătă o consistenţă grea care nu urmăreşte să-i aducă vreo justificare nici în faţa celorlalţi. Doar ochii actriței cerșesc înțelegere, acceptare, sprijin, iertare, empatie. Cu acordurile senzuale și tragice din Amor amar în minte, măcar pentru o clipă, doamna Escobar îți pare doar o femeie care a iubit și și-a amintit mereu de un singur bărbat.

Tot ceea ce poate face-un toc
Irina Silaghi, octombrie 2021
Nu există strânsoare asemănătoare familiei. Deficitară, ea nu iartă echilibrul exterior, cu preţul mâinilor mânjite de sânge. Aşa cum cuvântul dat întâmpină drept preambul virgulei promisiunii, fiecare făgăduială a doamnei Escobar este ascunsă în talpa pantofului. Femeia completă, contrapunctul dat cu ruj ce pătrunde dincolo de piele. Când tocurile-i percuţionează caldarâmul este, fără îndoială, doamna. Pielea aspră a caracterului feminin, marionetat la secundă de Ana Carablais, ispiteşte la parfum de whiskey, cărbune, rugină şi patos. Ascensiunea graduală a personajului, susţinută puternic de evoluţia permanentă a procesului de atestare a eului, destăinuie vigoarea adaptabilităţii pe care femeia o dobândeşte odată cu mariajul. Sub perna copiilor ei, sub durerea vuietului gloanțelor, sub praful puştii și al cocainei, acolo a fost îngropată pulberea de frică pe care femeia o conştientiza. Jocul firesc este indubitabil încastrat în eleganţa pasului, promptitudinea privirii, gestul precis şi în precizia gândului dinaintea gândirii colective. Dansează, deci, un joc al îndrăznelii. Pledoaria repetată obsesiv, „NEVINOVATĂ” nu inspiră nesupunere, ci libertatea de a alege.

Dârză, nu acceptă să se conformeze nimănui, devenind punctul slab al legământului familiei. Odată devenită mamă înţelege miza căminului şi importanţa siguranţei. Actrița supune partitura simţului interior, asumându-şi rolul de parior pe propia viaţă. Nu ezită să-şi dovedească loialitatea în încercarea de a-şi salva soțul de cele mai înecăcioase pulberi ale războiului. Morala ilegalităţii este cacealmaua familiei Escobar. Personajul feminin nu se clatină nicicând, de fiecare dată dovedind unicitatea dibăciei pe care doar o femeie sigură de pantofii ei o deţine. Este, deci, factorul salvator al familiei. Severă prin excelenţă, ucide doar atunci când este nevoie şi de glasul dulce al femeii. Iubeşte pătimaş, iar această slăbiciune este folosită, cu şi fără voia ei, drept mitralieră. Disciplina este acordată mâinilor ucigaşe. Este o provocare să păstrezi ultima secundă a lumii în care te găseşti printr-o convenţie ce te plasează de-a dreapta şi de-a stânga încăperii.

Aşadar, devii complice, căci, la final, o fotografie te va surprinde undeva, într-un colţ al casei.

Credit foto: Cosmin Vîrlan 

Regia tehnică: Mihai Bălăceanu

Sunet: Cătălin Buzea

Lumini: Adrian Dragomir