Regia: Sorin Militaru
Costume: Valentin Codoiu
Tipătescu – Dorin C. Zachei
Zoe – Paula Chirilă
Trahanache – Paul Chiribuță
Cațavencu – Liviu Cheloiu
Pristanda – Ilie Ghergu
Cetățeanul turmentat – Cristian Olaru
Farfuridi – Bogdan Farcaș
Brânzovenescu – Emanuel Bighe
Dandanache – Mircea Silaghi
și Alegătorii: Ștefan Ștefănescu, Florin Georgescu, Alexandru Sandu, Mircea Macarie, Matei Corbu, Gheorghe Dima, Florin Necșoiu
Premiera: 12 octombrie 2018, Sala Mare
Durata: 2h 50min. (cu pauză)
Gloria literară a lui Caragiale a fost consfințită în seara zilei de 26 octombrie 1884, la Iași, la lectura piesei „O scrisoare pierdută”, în casa lui Iacob Negruzzi. Piesa a fost jucată la scurt timp în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public, prin seria de 11 reprezentații consecutive, în decurs de numai trei săptămâni. A fost reluată, până la sfârșitul anului, cu actorii Teatrului Național Iași, apoi la Craiova, echivalând cu răspândirea ei în toată țara și cu receptarea unanimă a publicului amator de teatru. Pe cei prezenți la reprezentațiile din 1884, Scrisoarea pierdută i-a impresionat prin acțiunea ei vie și prin forța extraordinară a satirei politice. Chiar detractorii lui Caragiale nu i-au putut refuza cunoașterea meritelor: „cea mai bună bucată literară care s-a scris vreodată în limba română“, scria Pompiliu Eliade.
Sorin Militaru a absolvit Facultatea de Regie de Teatru din cadrul Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București. A colaborat cu majoritatea teatrelor din țară, dar a montat și peste hotare în Ungaria, Serbia și Austria. A primit de patru ori premiul pentru Cel mai bun regizor în festivalurile internaționale de teatru din Brașov, Kisvarda (Ungaria), Oradea și Craiova. Conștient de genialitatea textului, Sorin Militaru a intervenit doar ca acesta să se muleze foarte bine pe actori, adăugând câteva „trucuri” care sporesc efectul comic.
Titlul „O scrisoare pierdută” spune totul: intrigi politice și amoroase, degringolade personale și colective, personaje savuroase de-a dreptul în interpretări de excepție… Dulcele stil caragialesc. Cum ați putea rata un asemenea spectacol?!
“Scrisoarea” de la Târgoviște sau despre prostocrație
Monica Andrei, 24 octombrie 2018, Ziarul Metropolis
În liniștea asfințitului ca mierea, drumul pe sub castanii ruginiți spre Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște e mult mai emoționant la început de stagiune, pentru că echipa teatrului are grijă să cultive gustul spectatorului cu producții valoroase destinate celor două secţii: adulţi şi copii.
Recenta premieră, “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Sorin Militaru, e comedia ce amintește pe undeva de marile montări clasice din istoria teatrului românesc. Spectacolul începe cu Imnul: “Treceți batalioane române Carpații”, într-un décor, cu o canapea, un birou, o măsuță cu o vază și flori, schimbată apoi, cu o tribună. Jocul actorilor și efectele luminii umplu spațiul, lăsând în mintea spectatorului imagini scenice puternice. Minunată este ideea folosirii imnului în spectacol. Suntem în an centenar și ne amintește de generația care ne-a dat o țară, ca să o dezbine cei de la putere acum.
Costumele sunt inspirat gândite și create de către Valentin Codoiu. Scenograful știe că în teatru costumul este semn în scenă, cu sens și semnificație, optând pentru fiecare actor o altă culoare a costumului asortat cu un accesoriu diferit. Pentru personajul Zoe, gândește costumele în spiritul ei de femeie disponibilă: rochii scurte în diferite culori și mulate pe corp, tocuri, haină de blană, ca apoi actrița să apară în scenă în pantaloni lungi, cămașă albă, o curea neagră ca o centură neagră în față și fundă la spate, imagine ca dintr-o sală de arte marțiale, cu Zoe gata de luptă. Așa zisa, “centură neagră”, ne arată că numeni nu-i ca ea, e pregătită să-i bată pe toți.
“Comicul trebuie să surprindă”
Mesajul operei lui Caragiale e mereu valabil indiferent de epocă, iar contemporaneizarea depinde de viziunea și originalitatea regizorului precum și de talentul său. Așa cum scriitura dramaturgului nu îngăduie prea multe modificări, adică tăieri făcute în text, nici personajele nu pot fi scoase oricum din contextul piesei. Ca un adevărat teatrolog, spunea adesea, că teatrul trebuie “să mişte”, iar “comicul trebuie să surprindă”. Ne surprinde neplăcut regizorul Sorin Militaru, pentru că nu cunoaște epoca și nici opera dramaturgului. Pristanda, polițistul corupt, omul tuturor, care se conduce după legea lui morală:“Pupă-l în bot papă-i tot” nu poate fi în exercițiul „foncțiunii” decât în uniforma lui de polițist pentru că este un instrument al puterii, indiferent că uniforma lui e una de atunci sau una de azi. Doar când îl filează pe Cațavencu și-i perchiziționează casa se îmbracă “țivilește”. Ilie Ghergu nu apare în scenă în uniforma de polițist, ci într-un costum banal, arătând la fel ca celelalte personaje deși actorul se străduiește, apare ca un personaj chinuit, nu din vina lui, ci a regizorului. Din lipsă de documentare, regizorul habar n-are că toată epoca și opera lui Caragiale e plină de trăirile sublime ale unei lumi cu respect pentru imn, drapel, uniformă militară și gustul pentru atitudini marțiale. Seducția excitantă a comportamentului cazon apare în tendințe sociale și politice, în titluri de gazete, nume de instituții, magazine, în comportament, în limbaj, în vestimentația copiilor. Femeile epocii au slăbiciune pentru uniformă, haina militară, pentru polițiști și alte grade din armată. Ionel din schița “Vizită” este “îmbrăcat ca maior de roșiori în uniforma militară”. Tarsița vine la avocat să-și divorțeze fiul, “scoate o tabachere și din aceasta o țigaretă militară”. Zoe e hotărâtă să lupte: “Da, sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat cu toate împrejurările și am ajuns să lupt! Și cu tine am ajuns să lupt din toate puterile nu voi să mor până nu voi fi luptat (…) Da, sunt hotărâtă și trebuie să biruiesc tot, și pe tine…” (Actul II, scena VI). “Santinela Ordinii”, „Dreptul Libertății”, “Lupta”, „L’Indépendence Roumaine”, „Drapelul”, “Biruința”, și altele, sunt doar câteva titluri din presa vremii. „Victoria Română” e magazin celebru în epocă pe Calea Victoriei. „La trei struguri tricolori” e magazin de vinuri. În vechile grădini bucureștene, la Șosea, se cântă muzică militară. Până să apară fotografia și să-i devină fotograf personal, Carol Popp Szatmary (1812-1887) face primele picturi cu Regele Carol I în uniforma militară. Și exemplele pot continua.
Uniforma, cod și rang social
În epocă, respectul pentru uniformă înseamnă respect pentru armată. Sunt două momente importante: revoluția de la 1848 și marșul ei amintit în “Scrisoarea pierdută”, apoi victoria din Războiul de Independență, de la 1877. Când prințul Carol I vine în România incognito, primul lucru pe care-l face: organizează armata și-i schimbă uniforma, iar când devine rege și România regat, își face coroana fabricată din oțelul unui tun capturat la Plevna. Tot atunci, Podul Mogoșoaiei devine Calea Victoriei de azi. E strada ce traversează orașul “cu o biserică și o idee fixă” – aceea de a cheltui banii – cum o numește Maude Rhea Parkinson în ale sale memorii. Vreme de 200 de ani ține pulsul influenței franceze în: costum, arhitectură, modă, moravuri. Uniforma e cod şi rang social. Boierii vremii cu ale lor consoarte ies în lume ca să fie văzuți. Se merge la bal, la teatru, la grădină, la Șosea, la hipodrom, doamnele poartă rochii lungi și pălărie, iar domnii se îmbracă în costum sau uniformă militară.
Scrisoarea, semn caracteristic al societăţii româneşti
Conflictul spectacolului se învârte în jurul unei scrisori, pentru că scrisoarea, mai ales cea anonimă, așa cum spunea Caragiale, este „unul din semnele caracteristice ale societăţii româneşti […] are o putere magică, formidabilă. Interesează, captivează, subjugă; ameţeşte, orbeşte şi stăpâneşte cu ce mai înfrântă, cu cea mai diabolică tiranie”. (IOpere, volumul IV) Zoe Trahanache pierde scrisoarea primită de la amnatul ei, Tipătescu, prefectul orașului. O găsește Cetățeanul Turmentat și o pierde. Scrisoarea ajunge la Cațavencu, directorul ziarului “Răcnetul Carpaților” care vrea să o publice, nu înainte de i-o citi lui Zaharia Trahanache, soțul lui Zoe, ca să-i susțină candidatura. Zoe Trahanache ar da orice să obţină scrisoarea. Dacă Cațavencu ar publica scrisoarea în gazeta lui, lumea ar afla că Zoe are amant și nu însemna numai rușine, ci pușcărie. Ceea ce nu ne spune Caragiale în piesă, este că, adulterul era pedepsit prin lege în acea epocă.
Paula Chirilă în rolul Zoe Trahanache e blonda fermecătoare și talentată, care a înțeles destul de bine cine sunt femeile din lumea lui Caragiale. Nu e numai “femeia bărbat”, ci femeia diavol cu al ei sindrom de țață românească. Aprigă, rea, controlează tot, manipulează tot. O Zoe de atunci şi de azi, nevrotică și depresivă, care-și aruncă pe jos cutia cu pastile, apoi se aruncă și ea, amenințând cu sinuciderea. E dispusă “să lupte contra oricui”, chiar și a guvernului. Compromisă și compromițând pe alții, hotărăște singură ce are de făcut, oferindu-i lui Cațavencu ceea ce dorea: candidatura în schimbul scrisorii. E destul de ipocrită când îi declară lui Cațavencu: “Sunt o femeie bună!”. N-aş zice. Îl ameninţă pe Tipătescu cu ruperea relaţiei şi tot ea îi spune: „A! De ce nu pot să te omor!”. Nu din dragoste i-o spune, ci din instinct criminal. E doar speriat când Tipătescu o întreabă: “Zoe, eşti nebună?” Însă, în privinţa temperamentului ei, doar Pristanda e sigur: “Curat nebună!”, iar ea recunoaşte: „Da, sunt nebună!”
Știe toată povestea despre scrisoare, soțul ei Zaharia Trahanache. E politicianul de vază al orașului, șeful nenumăratelor comitete și comiții, care pare soțul bătrân sub papucul nevestei. Nu crede nimic din ce i se întâmplă. Paul Chiribuță interpretează de astă dată, sub masca unei naivități un viclean perfid. “Într-o soțietate fără moral și fără prințip… trebuie să ai puțintică diplomație!”. Un joc bine gândit, de bătrân abil care nu-și pierde cumpătul în toată situația cu pierderea scrisorii. Pe cont propriu, îl prinde pe Cațavencu cu o plastografie prin care poate compromite autenticitatea scrisorii. Nu ştim dacă o iubeşte cu adevărat, sau vrea să apere onoarea de familist, sau doar să o scape de ruşine şi puşcărie pe Zoe.
Surprinde plăcut publicul, în rolul Cetățeanului Turmentat, Cristian Olaru, căci îl face să râdă din toată inima. Apare când nu te aștepți, nu știe cu cine votează, sughite, schimbă tonul, şovăie, pare cinstit și naiv. E un prostuț sincer, el vrea să aducă scrisoarea la destinatar, dar o pierde de beat ce era. Excelent contrast între Farfuridi (Bogdan Farcaș) și Brânzovenescu (Emanuel Bighe), unul înalt, celălalt mic, în scena redată cu mult talent de către cei doi actori, fluturând stegulețe. Sunt membrii aceluiași partid și le e frică de trădare. Pe nihilistul Cațavencu îl bănuiesc de trădare. Când hotărăsc să trimită depeșa la Comitetul Central, pe la gazete și la minister, anonimă, dar “iscălită” ei sunt imbecilizați de spaimă și o semnează cu îndrăzneala disperării: “mai mulți membri ai partidului”.
Teatrul, ca societatea
Din observațiile prietenilor săi știm, că n-avea nimeni în epocă verva lui scânteietoare, inteligența pătrunzătoare hrănită cu lecturi bogate și experiența vieții. Caragiale trăia teatrul. Într-una din intervențiile publice, clasicul spunea: “Pentru ce adică, să se depărteze un artist, un poet, până într-atât de patimile care mișcă lumea și vremea lui?… Pentru ce să stea departe, numai ca simplu spectator olimpian la frământările societății lui?…”. Bun observator, se inspiră pentru a-și crea personajele din pătura de mijloc a societății de atunci, indicându-ne resorturile ei șubrede. După premiera “Nopții furtunoase”, în 18 ianuarie 1879 când a umblat bătut în fața teatrului, căci jupân Dumitrache a existat în epocă, dramaturgul își plasează acțiunea piesei “O scrisoare pierdută” „în capitala unui județ de munte”. După premieră, în tonul lui Cațavencu, Turturel alias Bostandaki îl combate la gazetă: “Are dreptate autorul <<Scrisorii pierdute>> când cere autorului dramatic o observație exactă a societății. Se înșală când se mărginește să nu observe decât o singură latură a lucrurilor și se încăpățânează a nu vedea decât lucrurile urâte. Obține astfel un succes facil, împotriva tuturor să reacționăm, căci dacă nu admitem că teatrul poate reforma gustul publicului nu putem tăgădui că îl poate perverti. Or, acest soi de spectacol, în care vițiul se lăfăiește triumfător, în care se răsfață platitudinea, în care tot ce e nobil e târât în noroi, nu se vede strălucind niciun sentiment bun, în care stăpânește scepticismul, nu este făcut să deștepte în inima spectatorilor cultura pentru ideile nobile, marile entuziasme, credințele puternice de care avem atâta lipsă”.
Dramaturgul de geniu nu aduce întâmplător în scriitura sa tarele societății de atunci, ci ne arată cum suntem ca popor. Intuieşte că inconștientul românesc e plin de măștile cărora le-a dat viață în piesele sale, iar când se apucă de scris, cu siguranță cunoștea destul de bine psihologia poporului român, cu mult înainte ca Dumitru Drăghicescu (1875-1945) să-și fi publicat cartea, unde descrie românul ca făcând parte dintr-o “rasă occidentală cu obiceiuri orientale” bune și rele. Și nu era străin de ceea cea avea să declare după niște ani, C. Rădulescu Motru (1868-1957) în niște conferințe, ulterior publicate, că „românul este curajos ca mandatar al grupului”, funcționând foarte bine în front, la război, în ceată, la revoltă, în cârd, la vânătoare, în gașcă, „nu trăiește în spiritualitatea proprie”, este „nedisciplinat în ceea ce privește munca pe terenul economic” fiind marcat de un „gregarism sufletesc” şi “neperseverent la lucrul început”.
“Lumea lui Caragiale este o prostocrație”
Dacă îl parafrazăm pe Dostoievski, care scria în “Jurnal de scriitor”, cu mult înainte de a se naște Caragiale, că “literatura e ca societatea”, spunem la fel, că teatrul vremii este ca societatea, acea societate din care dramaturgul se inspiră ca să-și scrie piesele. Ca să-și creeze personajele, dramaturgul se inspiră de pe scena politică, de la berărie, de prin grădini. Aduce în piesele sale de teatru demagogul primitiv. Îl caracterizează dezamăgit unui prieten într-o scrisoare, trimisă de la Berlin: “(…).El, prostul, el este totul! El este buricul Universului… Nu mai umbla deci cu explicații pe departe – teapă, rasă, mediu, educație, vițiu – zi-i pe scurt: prost! (…) ”. Lumea proștilor lui Caragiale e o lume urâtă şi rea, unde adversarul nu e învins, e compromis. Cine nu e “d-ai noștri” este „regulat” și „pocăit”. E lumea în care se minte sincer, iar demagogia e forța de ascensiune pe scara socială. Un pumn, o palmă, un brânci, un scandal și bătaie în toată regula. Nu miroase a praf de pușcă în aer, ci doar a încăierare și gaz lacrimogen la demonstrațiile publice, pentru că moravurile noastre-s mai blânde, ca ale altora.
Minunat jucată scena și rolul Tipătescu! Cu exagerări de om furios mai ales când vrea să-l aresteze pe Cațavencu uzând de forță și nu obține scrisoarea. Prefectul nu are îndoieli în a-l anihila: “Vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm”. Convinge prin talent și prin modul cum își concepe personajul Dorin C. Zachei, chiar de la începutul spectacolului, când se parfumează, își bea tacticos cafeaua, își aranjează butonii, în timp ce Pristanda îi povestește despre scrisoarea trimisă de el către amanta lui. Relația-i de opt ani. Când Zoe se trântește pe jos, ca să simuleze o sinucidere, el varsă în vaza cu flori toate pastilele, iar apa o bea Cetățeanul Turmentat, în schimb adoarme Cațavencu după ce miroase floarea roșie din vază, exact cum îi plăcea lui Caragiale, doar florile roșii, în special garoafele.
Cațavencu e avocat proprietarul unui ziar și „prezident fundator” prin alte părţi, un demagog sigur pe el, rol interpretat cu mult farmec de către Liviu Cheloiu. Intră în scenă mândru, în costum negru şi pălărie, zâmbește cu siguranță înainte de a fi anunțat “catindatul”. E „umflat” și dus la secție, stârnind totodată hohote de râs în sală, atunci când e bătut, gazat și se alege cu costumul rupt.
Așa cum scrie Mircea Iorgulescu în al său eseu: “Lumea lui Caragiale este o prostocrație”. Adevărat, sistemul de relații vizează prostia și scandalul. Fiecare îl crede prost pe celălalt. La început nu știm dacă Trahanache, Pristanda, Farfuridi sau Brânzovenescu sunt proști sau se prefac sau fac pe proștii, sau se folosesc unul de altul, ca să supraviețuiască prin interese obscure, dar mai ales ca să urce pe scara politică. Când apare Dandanache în final (Mircea Silaghi), alesul partidului guvernamental, la fel de incult şi prost, scena e de un haz nebun: vorbește în ungurește și traduce stâlcind limba română. Ajunge la putere folosindu-se tot de o scrisoare pe care o păstrează și pentru o dată viitoare. Prin această victimă inocentă, Caragiale scoate la iveală un întreg mecanism politic valabil şi azi, ca să ne avertizeze, că lumea aşa a fost şi va fi mereu. E lumea pe care dacă am părăsi-o, am ajunge să exclamăm cu vorbele unui personaj de-al său, Tipătescu: „Ce lume! Ce lume! Ce lume!”, (scena a IV/a, actul III).
“Toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte”
Marii scriitori sunt predispuşi la reinterpretări, în orice epocă, de la o exegeză la alta. Nimic nou, dacă ne-am referi la geniul şi intuţia lui Caragiale. Există autori valoroși ce alcătuiesc rafturi întregi în biblioteci, care au scris despre dramaturg. A fost tradus în peste 39 de limbi străine. Caragiale rămâne viu în spirit şi în literă pentru totdeauna. Nu e întâmplător faptul, că la 25 de ani de la premiera “Scrisorii pierdute”, Alexandru Vlahuță, își amintea: “mai fiecare prefect de județ se vedea zugrăvit acolo. (…) Același Trahanache, același Ghiță, ș-aceeași Coana Zoe, la Turnu Severin ca și la Dorohoi”.
A intuit bine, că lichelele din piesele lui au viitor. Cu dorul de ţară în suflet şi gândul spre acasă, înainte de a deceda, la Berlin, unde se exilase, începuse să scrie o nouă piesă de teatru cu personaje din “O noapte furtunoasă” și “O scrisoare pierdută”, piesă pe care ar fi intitulat-o “Titircă, Sotirescu&Comp”. Când Horia-Petra-Petrescu îl vizitează, autorul “Scrisorii pierdute” îi declara cu mândrie, că piesa la care scria, ar fi o satiră de moravuri politice, care urma să devină spectacol într-o viitoare stagiune pe scena “Naționalului”: “toate secăturile mele au ajuns la posturi înalte. Titircă e chiar ministru”. Piesa a rămas neterminată, dar atmosfera de acolo este în scena noastră politică parcă pentru totdeauna. În an centenar, personajele lui Caragiale sunt prin guvern. Ne conduc.
Mergeți la teatru! Mergeți să-i vedeți! În orașul unde parcă nu se întâmplă nimic după ora 5, teatrul rămâne mereu proaspăt și viu prin ale lui premiere, în orice anotimp sau stagiune. Prin jocul valoros al actorilor, spectacolul “O scrisoare pierdută” de la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte este un mare succes al stagiunii 2018/2019. Bravo!
Credit foto: Maria Ștefănescu
Regia tehnică: Alexandru Sandu
Sunet: Cătălin Buzea
Lumini: Adrian Dragomir