Decor simplu, sugestiv, scaunele care reflectă interiorul casei și care sunt mutate în funcție de mesajul transmis, au și un rol în coregrafie, fiind elementele care sugestionează, prin jocul actrițelor, stări, emoții, situații. O piesă în care bărbații nu își au locul. Apar himeric, cu iz erotic, ca o izbăvire, în visele și instinctele celor cinci fete închise între zidurile reci ale casei Bernardei Alba. Poetul, cel care ne introduce în atmosfera timpului și dramei care tocmai începe să se consume, nu urcă pe scenă. Acest rol i-a revenit actorului Corneliu Jipa. Muzica este o componentă esențială a traducerii timpului, a trăirilor, a iubirii neîmpărtășite și a suferinței.

Scena a abundat la această reprezentație de tonuri de alb și negru. De tristețe și bucurie. La început, cele cinci fete au apărut în rochii albe, pline de viață, emanând transparent fericirea. Aceste stări au fost exprimate printr-un dans grațios, candid, prin mișcări compuse aproape simetric, care îți indicau și un soi de naivitate blândă, de trăiri adolescentine, neștiind ce urmează să li se întâmple. Apoi, dintr-odată, scena se cufundă în cenușiu. Negrul devine stăpân. Bat clopotele. Tristețea, bine stimulată de muzică și lumini, cuprinde casa Bernardei. Parcă totul s-a prăvălit într-un abis.

De ce Hamlet liber? Ne-o spune cu detalii numeroase regizorul, pentru că limba nu mai este un canal explicit, ci devine unul intuitiv, iar Shakespeare însuși ar fi tratat liber subiectul, atunci când el l-a scris a fost un text contemporan. Ceea ce vreau să vă povestesc aici nu este despre o „cronică dramatică” de toamnă, sunt numai câteva gânduri inspirate de lumea în care ne-a aruncat, oarecum nedumeriți, un regizor aflat la maturitatea deplină a creației lui.

Hamlet Liber, în regia vizionară a lui Mc Ranin, care semnează deopotrivă și scenografia spectacolului, nu este o simplă remontare a celei mai cunoscute piese din lume, este o invitație incomodă, hiperintimă la cele mai copleșitoare trăiri, la cele mai spuse și, mai ales nespuse intimități articulate: îndoiala, răzbunarea, complotul, puterea, inocența, forța, iubirea, onoarea, dreptatea… speranța – toate atât de vechi, umane și volatile, aici aduse la algoritm, precizie și tehnologie… pentru inițiați.

Trei actrițe și doi actori? Aș zice că, de fapt, sunt mai multe și mai mulți, e o răsuflare cernită pe scena incomodă, dar tulburată de detalii alese cu grijă. Da, oamenii aceștia nu joacă, trăiesc fiecare clipă și nu e ușor să fii nici spectator, alături de ei; îți spui că ar fi bine să fie totul numai teatru, doar că acum știm, nu e doar atât, uitați-vă pe aproape, pe foarte aproape! E o poveste care ne poate răscoli? Fără îndoială… Și te face să deschizi ochii și să speri că e numai atât, un spectacol de o seară.

În lumea crâncenă din fața ta, spectatorule, e  un miros de moarte și de disperare, totul pare gol și apăsător, actorii calcă peste o istorie arsă, sufocată de pustiul din noi. Chiar și lumina de sus pâlpâie ca o fantomă de noapte, decorul (marca Mc Ranin, desigur…) e rece, metalic, zăbrelit, cumva abstract și, totuși, atât de real.

Creatoarea acestui spectacol, doamna Mălina Andrei, ne-a spus, însă, o altfel de poveste… Emma Bovary nu mai este o eroină tragico-romantică sau o victimă a propriilor iluzii, regizoarea aduce în prim-plan portretul unei femei puternice și determinate, care se străduiește să își depășească condiția și să își redefinească propriul destin. E drept, a găsit în tânăra și talentată actriță Oana Marcu personajul de care avea nevoie. E sclipitoare, puternică și diafană în același timp.

Tot astfel, citisem și că, în scenografia semnată de Mc Ranin, fiecare detaliu scenic, de la decorurile mobile la costumele care se schimbă în fața spectatorilor, este gândit pentru a sublinia și a amplifica emoțiile și temele abordate în spectacol. Toate detaliile sunt la locul lor, toate vorbesc despre „o explorare profundă a naturii umane și a relațiilor complexe dintre personaje, subliniind puterea și vulnerabilitatea umană, într-un mod care invită publicul să reflecteze asupra propriilor iluzii și asupra modelării propriilor vieți”.

Autorul spectacolului, Mc Ranin, a gândit desfăşurarea acestui lung şir de căutări şi respingeri între oameni, de iubire şi trădare, de comunicare şi neînțelegere, de acceptare şi omor, printr-un discurs vizual bine articulat, alcătuit din elemente simple, dar esențiale. Un savant joc al luminilor transformă scena când în imensul albatru al mării, când în auriul nisipului, când în sugestia unui zid de cetate.

Iar prin coregrafia şi mişcarea scenică sofisticate, semnate de regretatul Hugo Wolff, personajele devin fie ritmici vâslitori de navă, evoluând uniform prin fundalul albastru al scenei, ca într-o perspectivă pictată pe o anforă grecească, fie luptători încrâncenați, cu mitice capete de animale sacre, fie o chinuită eroină, dedublată într-un contorsionat alter-ego-uri, simbol al frământărilor ei interioare.

La început a fost actorul!

O echipă sudată, omogenă la care se adaugă nume noi susține povestea într-un ritm alert cu inflexiuni cinematografice. Fie că sunt curteni, vizitatori într-un muzeu, luptători, ei au talentul de a întruchipa un personaj colectiv ce intermediază comunicarea directă între scenă și public.

Gesturile, mișcările, prizele lor, fizionomiile încarcate de înțelesuri umplu tablouri de o consistență ideatică pătruzătoare.

Povestea de pe scena Bulandrei târgoviștene ne spune că personajul nostru nu a fost o sfântă și încearcă să ne-o aducă în toată înfățișarea ei controversată. Și reușește…

Piesa fixează axul de greutate pe relația umană specială dintre Niko, scriitorul fascinat de idei filosofice, de imaginea ipotetică a unei societăți unde să fie posibilă demnitatea și libertatea individului, predispus la introspecție și analize, copleșit însă de monotonia și injustețea acestei lumi, și Zorba, om simplu, și el idealist desăvârșit, dar trecut prin încercările vieții, rămânând mereu atent la a nu-și contrazice instinctul.

Structurarea textului în două părți (cu câte opt tablouri fiecare) îndeamnă la o montare în manieră caleidoscopică pe care o propune regizorul care imaginează și cadrul ei scenografic și ambientul sonor. Momente cu accente de profund tragism se împletesc cu altele marcate de nuanțe  burlești, grotești, parodice, ritmate de ”interstițiile” rezervate unui ”cor” cu schimbătoare evoluție printre spectatori.

O premieră, un spectacol complex, plin de semnificaţii, mesaje, coduri, pus în scenă de regizorul MC Ranin. O transpunerere scenică cum puţine se întâmplă în România. „Sonata Kreutzer”, după celebra nuvelă cu acelaşi nume de Lev Tolstoi, a îmbrăcat pe scena târgovişteană de trei ori haina profunzimii extreme.

În piesa „Sonata Kreutzer”, muzica aduce linişte, iubire, tristeţe, nostalgie, dă naştere la patimi, dar şi la zvârcoliri generate de gelozia patologică a personajului Pozdnîşev. În final, acesta, îmbătat de muzică dar şi de gânduri negre, foloseşte arcuşul (frumoasă şi crudă alcătuire!) să cânte pe trupul soţiei, pe care o iubeşte în modul său ciudat, apăsat, dur, malcom, graţios, ritmic, să îşi trăiască parcă o sumedenie de amintri frumoase, de stări clare sau confuze, dar, în cele din urmă, răpus de gelozie, o ucide…

Orașul Târgoviște are un festival internațional de teatru pentru că în acest  oraș se derulează pariul regizorului Mc Ranin. Dacă Ranin s-ar  fi îndreptat spre un alt oraș, acolo ar fi  prins contur un teatru și un festival. Și dacă nu ar fi apărut, atunci regizorul ar fi plecat mai departe. Așa s-a întîmplat la Deva. Un actor poate face un rol, chiar o piesă. Poate strînge în jurul său o trupă, dar nu poate înfrunta nepăsarea unui public sau a unor autorități. La Tîrgoviște, Mc Ranin s-a întîlnit cu o lume care nu l-a alungat. Dimpotrivă, a vrut teatru. Și mai vrea teatru de valoare. Ranin este catalizatorul a ceea ce  critici de teatru numesc  deja „Fenomenul Tîrgoviște“.

O piesă pe care omenirea a întors-o pe toate fețele, „Nunta lui Figaro“ de Beaumarchais. Se juca în stilul Ranin sau, mai simplu, în varianta Tîrgoviște. Ce putea spune nou la Tîrgoviște o comedie celebră, care a rupt scîndura la mii de scene din toată lumea? Pariul merita  urmărit.

Autoportretul începe astfel: Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte este un teatru viu. Şi tânăr – am continua noi, tânăr – la propriu şi la figurat. Inaugurat în anul 2002, condus de regizorul şi scenograful McRanin, teatrul şi-a câştigat rapid locul în comunitatea cultural-locală, iar în prezent îmi pare unul dintre cele mai deschise spre cea teatral-internaţională. Invitat în festivaluri din trei continente, este, la rândul său, gazdă pentru importante companii străine care vin să joace la Târgovişte. Cu precădere la Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului – BABEL F.A.S.T. – ajuns la cea de-a VI-a ediţie. De aici şi până la fireşti colaborări externe nu mai e decât un pas.

Este şi cazul invitării regizorului macedonean Aleksandar Ivanovski de a deschide noua stagiune la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte cu o premieră cehoviană: „Trei surori”.

M-am aflat  la a treia întâlnire cu Jon Fosse, după Iarna și Numele. La a treia întâlnire cu  Andreea Tănase, după Balcanicele și Trei Surori, iar întâlnirilor cu Mircea Silaghi și Radu Campan le-am pierdut numărul. Și totuși,  cineva mai trebuia să vina, nu? Mi-am pus retoric  întrebarea, dând varii răspunsuri, pe parcursul unei montări îndrăznețe, incitante, cu final închis.

Probabil spectatorii nefamiliarizați cu scenele mici de teatru, în spații neconvenționale au fost uimiți de intimitatea decorului. O cabană izolată de lume, undeva lângă mare, preaplină de obiecte mirosind a… arsenic și dantelă veche,  cu mobila acoperită precum în interioarele cehoviene, dar unde personajele nu își iau rămas bun, ci încearcă să se integreze și să se contopească în propriul  turn de fildeș fugind și de vântul de afară, și de semenii lor, dar mai ales de ei înșiși.

Recenta montare de pe scena târgovișteană a spectacolului cu piesa “Livada de vișini”, în adaptarea lui Kihoon We și regia coreanului Jeungwoo Son poate fi declarată un succes al acestei stagiuni. E dovada vie a unei reușite chiar dacă apare pe afiș cu mențiunea “după A.P. Cehov”. Poate că este un mod a se apăra al regizorului corean, însă eu îi admir curajul lui de a adapta o piesă scrisă de Cehov, gândindu-mă doar la faptul că avem de-a face cu două culturi diferite, epoci diferite și rase diferite de oameni. I-adevărat, că un regizor genial poate să monteze orice piesă de teatru, că în cariera unui artist există întotdeauna un moment de referință, iar eu cred cu tărie că pentru regizorul coreean momentul se numește  „Livada de vișini” de la Târgoviște.

Înțelegând toată înlănțuirea de paradoxuri din “Livada de vișini”, regizorul Jeungwoo Son alege să facă pe scena târgovișteană un spectacol despre întâlnirea cu neputința din care se nasc toate paradoxurile în societatea rusă împietrită ce pare suspectă, aducând în scenă doar câteva personaje și drumul clar marcat de conflictul vânzării livezii.

În liniștea asfințitului ca mierea, drumul pe sub castanii ruginiți spre Teatrul “Tony Bulandra”  din Târgoviște e mult mai emoționant la început de stagiune, pentru că echipa teatrului are grijă să cultive gustul spectatorului cu producții valoroase destinate celor două secţii: adulţi şi copii.

Recenta premieră, “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Sorin Militaru, e comedia ce amintește pe undeva de marile montări clasice din istoria teatrului românesc. Spectacolul începe cu Imnul: “Treceți batalioane române Carpații”, într-un décor, cu o canapea, un birou, o măsuță cu o vază și flori, schimbată apoi, cu o tribună. Jocul actorilor și efectele luminii umplu spațiul, lăsând în mintea spectatorului imagini scenice puternice. Minunată este ideea folosirii imnului în spectacol. Suntem în an centenar și ne amintește de generația care ne-a dat o țară, ca să o dezbine cei de la putere acum.