de Euripide
Regia: Yiannis Paraskevopoulos
Traducere: Claudiu Sfirschi-Lăudat
Scenograf: Horațiu Mihaiu
Costume: Valentin Codoiu
Coregraf: Johanna Bodor
Compozitor: Manos Milonakis
Electra – Oana Marcu
Oreste – Mario Monțescu
Pylades – Andrei Mărcuță
Menelau – Cristian Olaru
Elena – Iulia Verdeș
Hermiona – Iulia Alexandra Dinu
Tyndar – Constantin Florescu
Mesagerul – Camelia Varga
Frigianul – Radu Câmpean
Apollo – Florin Georgescu Jr.
Corul: Antonia Ionescu, Ana Maria Carablais
Premiera: 9 aprilie 2023, Sala Mare
Durata: 1h 35min.
ORESTE de Euripide este o poveste tragică despre crimă, răzbunare, nebunie, dar și despre prietenie, despre iubirea necondiționată dintre frate și soră. Deși se petrece în lumea antică, acțiunea ne emoționează și azi prin intriga puternică și perenitatea sentimentelor/trăirilor profund umane. Spectacolul îmbină clasicul cu modernul, astfel încât să fie atractiv pentru spectatorii de azi.
- Ce simțiți despre acest proiect?
Fiecare spectacol este un pretext pentru o întâlnire. O întâlnire cu un text excepțional, în primul rând și în al doilea rând cu oameni. Parteneri cu care vom descoperi secretele textului. Ceea ce face ca acest spectacol să fie deosebit este faptul că întâlnirea dintre noi toți pornește de la zero. Totul începe de la zero. Pentru mine, majoritatea colaboratorilor cu care lucrez sunt noi. Așa că, cel mai important este să pot lucra armonios și să ajung să-i cunosc cu adevărat pe toți acești oameni sub pretextul piesei Oreste a lui Euripide.
- Ce v-a inspirat în alegerea acestei importante tragedii?
Oreste al lui Euripide este o piesă excepțională pentru că vorbește despre două lucruri pe care le consider foarte importante în acest moment din viața mea. Primul este dreptul la Cuvânt. Cuvântul este un mare dar pentru om și trebuie să-l folosească pentru a putea merge mai departe. A revendica. A convinge. Mai ales, pentru a putea comunica fără a ascunde nimic.
Al doilea element, pentru mine, este tinerețea. Tinerețea îmi dă dreptul să greșesc, pot să mă entuziasmez și să disper într-o secundă, fără ca acest lucru să fie criticat negativ. Și asta este posibil doar pentru că sunt tânăr.
Dar, lucrul cel mai important dintre toate în opera lui Euripide este elementul de suspendare. Ca și autorul însuși, eroii săi se află în permanență suspendați între două condiții, două situații, două decizii. Acesta a fost și nucleul de bază al lucrului cu actorii și cu colaboratorii. Cât de greu este să te găsești tot timpul între două situații.
- Câteva cuvinte despre echipă, cel mai important element al unui spectacol reușit?
Spectacolul acesta are forma pe care o are, pentru că i-am cunoscut pe acești actori și pe acești colaboratori la Teatrul Tony Bulandra. Pentru mine, cea mai mare inspirație sunt oamenii cu care lucrez. Actorii cu care lucrez și bucuria lor. Acesta, pentru mine, este cel mai frumos element al muncii noastre. Bucuria.
Yiannis Paraskevopoulos, regizorul spectacolului Oreste
Cum ai reușit să creezi această punte extraordinară între actor, regizor, gest și spectacol?
Eu lucrez de foarte mult timp în teatru. Se cuvine să învăț de la foarte mulți regizori, actori. (…) Dacă între echipa artistică și cea tehnică comunicarea este bună, totul servește un singur țel.
Cum este echipa? Ți se pare că, fiind o echipă tânără, reușește să colaboreze organic, reușește să creeze emoția gestului?
Fiecare artă necesită timp. Această încredere trebuie să se nască. Încrederea dă un fel de liniște aptă pentru a lucra. Vorbesc despre faptul că există o armonie, de unde putem să sărim ca de pe o saltea imaginară ale cărei fire sunt construite din încredere, din țesătura piesei, din imaginația regizorului – o croială din care tu poți construi o lume. Fiecare personaj este mereu, mereu, foarte important. Cred în acel spectacol unde, dacă am pune un aparat de fotografiat și dacă am fotografia tot spectacolul și ne-am uita la oricare dintre imagini, făcută în tot acest timp de o oră, două ore, trei ore, dacă fiecare imagine exprimă ceea ce trebuie să exprime scena respectivă sau, pur și simplu, este atât de expresivă imaginea – atunci acel spectacol este bun. Mai mult decât atât, atunci înseamnă că artiștii pe scenă se simt legați unii de alții, conectați prin cusătura personajelor. Eu presupun că, dacă un artist se duce pe scenă, își dă seama de responsabilitatea pe care el o are față de public. Să nu uităm! Probabil că toți cei care am început odată să ne ocupăm de teatru am pornit de la un vis. Un vis care avea diferite nuanțe. Dacă ne îndepărtăm foarte mult de acest vis, totul devine foarte complicat, ai nevoie de putere sufletească, de putere psihică, de disciplină și libertate.
Cum găsești balanța între a fi liber, a fi un spirit liber, dar a avea acea disciplină pe scenă care îți dă siguranță ție și tuturor celorlalți? Și dacă toate aceste lucruri se îmbină, există și le simțim din nou, atunci avem puterea de a trăi demn în meserie.
Tragedia greacă adusă în contemporaneitate. Cum a reușit echipa acestui proiect să modeleze atât de frumos, atât de actual, dedicându-se unui text cu rădăcini în nașterea universului teatral?
Astăzi, în viața cotidiană, mulți poate că se sperie de ideea de a se uita la un spectacol bazat pe o piesă greacă „from the ancient times”, dar Yiannis, regizorul acestui spectacol, a lucrat la text în mod curajos. (…) Este foarte important ca tu, ca public, să fii implicat în ceea ce se va întâmpla prin toate mijloacele dramaturgice, pline de expresivitate. Yiannis știe foarte bine cum să aducă textul mai aproape de public.
Cum reușești să pictezi atât de frumos, atât de grațios, gestul fiecărui cuvânt?
Multă școală. Mă plec în fața științei altora. În acest fel, dacă eu sunt deschisă, acumulez foarte mult, am posibilitatea să învăț. Manifest respect și curiozitate față de ce știu alții. Următorul pas este cum pot eu să îi învăț pe alții, în mod eficient, ceea ce știu eu. Actorii nu sunt dansatori – actorii își folosesc și trupul și mintea și sufletul și, având în vedere că ei se ocupă de artă, au întotdeauna un fel de frică față de chestiunea asta a mișcării. Trebuie să găsesc toate instrumentele pentru a-i încuraja, pentru a reuși să le stârnesc curiozitatea și să le demonstrez că pot face ceea ce eu le arăt. Această fază implică răbdare și multe explicații. Cât de mult înseamnă un gest, cât de mult contează pe scenă ceea ce faci fizic, care este proporția corp – text. În momentul în care actorii au căpătat siguranță, atunci calitățile artistice își spun cuvântul, iar ei pot „zbura” mai departe prin piesă și în munca lor pe scenă.
Sunt pasionată de ceea ce fac, ador teatrul și este o dragoste care, oricât de romantic ar suna, nu se termină pentru că, eu fiind freelancer, întâlnesc de fiecare dată noi provocări. Recunosc, cu cât știu mai mult, cu atât îmi dau seama cât de mult mai am de învățat. Nu mă bazez pe ce am făcut ieri.
Johanna Bodor, coregraf
Premieră de primăvară rece la „Bulandra” târgovișteană…
Ionuț Cristache, 10 aprilie 2023, Gazeta Dâmboviței
Așadar, Oreste este o tragedie târzie a lui Euripide, prezentată pe scenă pentru prima dată în anul 408 î.Hr., care continuă povestea lui Oreste, după evenimentele din piesa lui Euripide Electra, pe când acesta caută să se elibereze de chinurile provocate de Erinii după uciderea de către el a mamei sale și încearcă să obțină achitarea pentru fapta sa de către justiția pământeană. Piesa începe cu un monolog al Electrei, în fața palatului din Argos, ce reamintește evenimentele petrecute până în acest punct, în vreme ce Oreste, epuizat de Erinii, doarme. Ea explică cum Oreste și-a omorât mama, Clitemnestra pentru a răzbuna uciderea de către aceasta a tatălui său, Agamemnon, și cum, în ciuda profeției mai timpurii a lui Apollo, Oreste este în prezent torturat de Erinii sau Furii din pricina matricidului său, singura persoană capabilă să-l calmeze, să-l liniștească în nebunia sa fiind Electra. Pentru a complica și mai mult lucrurile, o facțiune politică conducătoare din Argos vrea să-l trimită la moarte pe Oreste pentru crima să. Singura speranța a acestuia este legată de unchiul său, Menelau (Menelaus), care tocmai s-a întors acasă cu soția lui, Elena (sora Clitemnestrei), după ce a petrecut zece ani în Troia și, apoi, mai mulți ani adunând avere în Egipt. Oreste se trezește, înnebunit în continuare de Erinii, chiar atunci când Menelau sosește la palatul din Argos. Cei doi și Tyndareus (bunicul lui Oreste și socrul lui Menelau) discută despre crima lui Oreste și nebunia lui rezultată din aceasta. Lipsit de compasiune, Tyndareus îl ceartă dur pe Oreste care, apoi, îl roagă pe Menelau să vorbească în fața adunării din Argos din partea lui. Menelau nu-și susține, nici el, nepotul, nevrând să-și compromită puterea fragilă printre greci, care-l învinovățesc încă, împreună cu soția sa, pentru declanșarea războiului din Troia. După plecarea lui Menelau, vine Pilade (Pylades), cel mai bun prieten al lui Oreste și complice la crima sa, și vorbește cu Oreste despre opțiunile lor. Ei merg să-și pledeze cazul înaintea adunării orașului, însă nu au succes în această privință. Execuția lor pare acum să fie sigură, așa că Oreste, Electra și Pilade își fac un plan disperat de a se răzbună pe Menelau, fiindcă le-a întors spatele. Pentru a-l face să sufere amarnic, ei se hotărăsc să le ucidă pe Elena și pe Hermione (tânăra fiică a Elenei și a lui Menelau). Oricum, atunci când se duc să o omoare pe Elena, aceasta dispare în mod periculos. Reușesc să o captureze pe Hermione, iar atunci când Menelau reintră în scenă, are loc o neînțelegere între el, pe de o parte, și Oreste, Electra și Pilade, pe de altă parte. Întrucât este pe cale să se întâmple și mai multe vărsări de sânge, Apollo sosește pentru a restabili ordinea (cu rolul de „deus ex machina”). El explică despre dispăruta Elena că a fost amplasată printre stele, că Menelau trebuie să revină la casa sa din Sparta și că Oreste trebuie să meargă la Atena pentru a fi judecat de justiția de aici, unde va fi achitat. De asemenea, Oreste trebuie să se căsătorească cu Hermione, iar Pilade cu Electra.
Mi s-a părut necesară această poveste mai amplă și ușor școlărească a lui Oreste, tocmai pentru că mă așteptam ca „evenimentele” care se petrec pe scenă, în premiera noastră, să fie cam lipsite de coerență epică, deși, fără îndoială, teatrul modern folosește azi și alte mijloace pentru a ajunge la spectatorii îngândurați, scufundați în penumbra sălii de ceremonie actoricească. Dar n-a fost așa, instrumentele regizorale au fost chiar ușor „didactice”, ca într-o explicație răbdătoare pentru public.
S-a spus că tendințele inovatoare ale lui Euripide au ajuns la culme în Oreste și că există, în mod sigur, multe surprize dramatice inovatoare în tragedie, cum ar fi faptul că Euripide nu își ia numai libertatea de a alege variante mitice pentru a servi țelului său ci, totodată, aduce laolaltă miturile în modalități întru totul noi și face, fără vreo ezitare, adăugiri materialului mitic. Se pare că de aici a pornit și propunerea „montării târgoviștene”, doar că, adesea, este un drum lung de la intenție la realitate. Efortul regizorului grec a fost, însă, remarcabil și cu efecte dramaturgice clare. Se simte că el a înțeles ceea ce spunea, de mult, Nietzsche și anume că mitul a murit în mâinile violente ale lui Euripide. De altfel, piesa de teatru a fost considerată ca „subversivă și în mod categoric anti-război. La finalul acesteia, Apollo declară că pacea trebuie să fie respectată mai mult decât alte valori, fiind o valoare întruchipată în actul lui Oreste de a cruța viața sclavului fenician, ce sugerează că frumusețea vieții transcende toate granițele culturale atât pentru sclavi, cât și pentru oamenii liberi”.
În propunerea dramatică de primăvară târgovișteană, regizorul grec reușește să ne convingă că Oreste este o piesă foarte întunecată, chiar personajul nostru este prezentat, mai degrabă, ca instabil psihic, cu Furiile care-l urmăresc, reduse la simple fantome ale imaginației sale pe jumătate delirante, iar adunarea politică din Argos este portretizată ca o gloată violentă pe care Menelau o aseamănă cu un foc de nestins; legăturile de familie sunt și ele văzute ca fiind de mică valoare, cu Menelau eșuând să-și ajute nepotul și cu Oreste plănuind, în schimb, o răzbunare drastică, chiar până în pragul de a o ucide pe vara sa, Hermione. Regizorul a încercat să urmeze o astfel de intenție, nu fără sorți de izbândă, iar actorii i-au înțeles eforturile adunate cu răbdare și pricepere.
Acolo unde spectacolul găsește, totuși, forța dramatică în întregul ei, iar actorii o urmează cumva disciplinați, într-un efort colectiv reușit, este în paralela propusă între legea datoriei morale și legile și normele sociale și sunt aduse în prim-plan, dar sugerate discret, paradoxurile societății moderne prin intermediul textului antic. Totuși, senzația este că actorii se străduiesc să facă numai ceea ce li s-a cerut, reprimându-și vizibil un fel de iritare incipientă. Și da, mai cred că toate acestea pot să fie, în fapt, chiar calități actoricești.
În concluzie, o montare decentă, o seară de teatru reușită, un început de primăvară, cum spuneam, cam rece. Am mai precizat și altădată, aceasta nu e o cronică, sunt doar însemnările unui iubitor de teatru, mereu fericit să descopere iarăși o lume nouă aici, la noi acasă, la Târgoviște.
Credit foto: Irina Silaghi
Credit foto: Augustina Iohan
Asistent regie: Mircea Silaghi
Regizor tehnic: Iulian Scarlat
Light design: Adrian Dragomir