Regia: Monica Pop
Ea: Andreea Tănase
El: Radu Câmpean
Bărbatul: Mircea Silaghi
Premiera: 30 aprilie 2017, Sala Studio
Durata: 60min
O casă veche, retrasă pe malul mării, „departe, departe de alte case și de alți oameni”. El și Ea – un cuplu ca oricare altul cu vise, idealuri, nesiguranțe – pășesc pragul acestei case, în speranța că se vor regăsi unul pe altul, că vor putea fi în sfârșit împreună „unul în celălalt”, într-o îmbrățișare nesfârșită. Dar în această pustietate absolută, o presimțire cumplită începe să o bântuie pe Ea. O certitudine chiar a faptului că Cineva are să vină. Cineva…
Dar își va face într-adevăr simțită prezența Cineva? Este sosirea unui al treilea suficientă pentru a tulbura liniștea celor doi îndrăgostiți? Întrebarea pe care o ocolesc și de care le e cel mai frică: Cât de mult respingem și cât de mult ne dorim, de fapt, ca Altcineva să sosească între noi?
M-am aflat la a treia întâlnire cu Jon Fosse, după Iarna și Numele. La a treia întâlnire cu Andreea Tănase, după Balcanicele și Trei Surori, iar întâlnirilor cu Mircea Silaghi și Radu Campan le-am pierdut numărul. Și totuși, cineva mai trebuia să vina, nu? Mi-am pus retoric întrebarea, dând varii răspunsuri, pe parcursul unei montări îndrăznețe, incitante, cu final închis.
Probabil spectatorii nefamiliarizați cu scenele mici de teatru, în spații neconvenționale au fost uimiți de intimitatea decorului. O cabană izolată de lume, undeva lângă mare, preaplină de obiecte mirosind a… arsenic și dantelă veche, cu mobila acoperită precum în interioarele cehoviene, dar unde personajele nu își iau rămas bun, ci încearcă să se integreze și să se contopească în propriul turn de fildeș fugind și de vântul de afară, și de semenii lor, dar mai ales de ei înșiși.
O poveste în puține și repetitive cuvinte despre dragostea posesivă, despre izolare și despre neputința de a-ți înfrânge destinul. La fel ca în Iarna, autorul nu dă nume personajelor. EL este anxios evitant, foarte îndrăgostit, posesiv, singuratic. EA este suspicioasă, sfâșiată de contradicții, cenzurată în vise și dorințe. EA simte că se va întâmpla ceva, că cineva are să vină, pentru că își dorește asta. Lupta între pulsiunile vieții și cele ale morții este intensă în personalitatea femeii, în care sinele se va revărsa în șuvoaie de nestăvilit odată cu apariția Bărbatului. Tendințele de posesiune, de detașare și ascundere exprimate verbal, non verbal de către partener, se ciocnesc de trebuințele femeii de a se expune, de a fi vizibilă. Ambii experimentează emoții dezadaptative ce le crează confuzii asupra realității, le invadează prezentul construit (fuga de oameni, cumpărarea unei case izolate în care să trăiască singuri). Dacă EA încearcă să își ascundă disconfortul provocat de izolare și singurătate, EL se apără de realitatea interioară negând și raționalizând dorințele ei către credințele sale.
Tensiunea crește de la un minut la altul, invers proporțional cu comunicarea dintre cei doi. Șocanta apariție a Bărbatului gol o obligă pe EA la o analiză crudă, dezbrăcată la rându-i de orice neadevăr, a propriei vieți. EA nu își dorește izolarea în numele unui unice iubiri, ci viața guvernată de sinele propriu, cu orice risc. Este extraordinară transformarea succesivă din tânăra șovăitoare în femeia stăpână a propriului corp și mai ales a propriului destin.
Nu am citit piesa dramaturgului, nu știu finalul la care acesta s-a gândit. Mi-ar fi plăcut ca Bărbatul, prin aparițiile lui fantomatice să rămână o iluzie, un argument, un fel de Madox de care avem fiecare dintre noi nevoie. Tânăra (și talentata) regizoare Monica Pop optează pentru finalul închis, anunțat oarecum de tăcerile prelungite, de jocul luminilor roșii alternând cu întunericul, acela al Crimei. Un drum previzibil al femeii dinspre Eros către Thanatos și de aici eliberarea sinelui de orice cenzuri și norme morale.
Cei trei actori de care vorbeam la început Andreea Tănase (EA), Radu Câmpean (EL), Mircea Silaghi (Bărbatul) transmit propriile trăiri, interogații mai puțin în cuvinte, cât prin gestică, privire, dinamică. Spațiul pare prea strâmt pentru zbuciumul lor interior trădat prin mișcări haotice, spasmice. Nu întâmplător finalul îi găsește captivi în ferestrele însângerate de lumina purpurie. Bordel, iad, celulă, cameră nupțială, toate în același spațiu, interpretat subiectiv de interpreți și spectatori.
E un act de curaj (nici primul, mă gândesc la Balcanicele lui Hausvater, dar cu siguranță nici ultimul) pentru conducerea teatrului să monteze o astfel de piesa într-un oraș de provincie. Mi-aș dori să văd astfel de piese și în teatrul din orașul meu. Pentru că, chiar dacă o parte din public este șocat, reacționează un pic rudimentar rămânând la un nivel superficial și atavic de înțelegere a actului teatral, marea parte a spectatorilor înțelege sau măcar încearcă, punându-și întrebări.
Într-un recent interviu în revista Metropolis directorul Mc Ranin declara că domnia sa crede în educația prin teatru. Și noi, spectatorii avem același crez. Iar educația poate îmbrăca forme tradiționale, dar și avangardiste. Până la urmă, victoriile sunt numai ale celor ce îndrăznesc să creadă în ele. Iar echipa Tony Bulandra crede și, mai ales, îndrăznește!
Alina Maer, Ploiești
Credit foto: Cătălin Cristian Apollo și Vera Ștefan
Decor: Mc Ranin
Regie de scenă: Mihai Bălăceanu
Lumini: Oana Caibăr
Sunet: Cătălin Buzea