Bacantele

după Euripide
Regia: Mihai Măniuțiu

Scenografia: Mihai Măniuțiu, Valentin Codoiu | Costume: Valentin Codoiu

Premiera: 12 decembrie 2003, Sala Mare
Durata: 1h 10min

În regia lui Mihai Măniuțiu, regizor laureat cu Premiul Uniter, spectacolul este unul din cel mai apreciate din teatrul românesc al ultimilor doisprezece ani, fiind câștigător al unor premii internaționale în Turcia și Macedonia. Este un spectacol intens, copleșitor, cu o coregrafie deja legendară – un adevărat tur de forță actoricesc.

Tiresias – Corneliu Jipa
Dionissos – Sebastian Bălășoiu
Penteu – Liviu Cheloiu
Bond – Radu Câmpean
Bond – Cătălin Mareș
Bond – Cristian Olaru
Bond – Ilie Ghergu
Bachantă – Maria Nicola
Bachantă – Ioana Farcaș
Bachantă – Antonia Ionescu
Bachantă – Ana Maria Carablais
Bachantă – Daniela Ruxandra Mihai
Bachantă – Grațiela Teohari
Bachantă – Lăcrămioara Bradoschi
Bachantă – Miruna Vâju
Bachantă – Delia Lazăr

Bachantele – un spectacol cu câțiva pași înaintea publicului
(Cristina Modreanu în Adevarul din 20.12.2003)

« Orașul Târgoviște a devenit celebru în perioada post-revoluționară mai ales pentru că aici a fost executat cel care a marcat dramatic istoria recentă a acestei țări, Nicolae Ceaușescu. Iată însă că, în această perioadă a anului, când lumea își aduce aminte de evenimentele din Decembrie 1989, orașul Târgoviște atrage atenția mai degrabă prin evenimentele culturale pe care le găzduiește. De ceva vreme, aici funcționează “cu toate motoarele” un teatru ce poartă numele actorului Tony Bulandra. Iar faptul că el se află exact lângă cazarma în care a fost împușcat cuplul Ceaușescu pare un amănunt neimportant, față de întâmplările artistice de pe această tânără scenă. Cea mai recentă premieră a Teatrului “Tony Bulandra” din Târgoviște este semnată de regizorul Mihai Măniuțiu, personalitate artistică aflată într-un vârf de creativitate, fapt demonstrat și de recentele sale montări cu ”Experimentul Iov” (Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu) și ”Faust” după Marlowe (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj), ambele invitate la Festivalul Național de Teatru din acest an. Bachantele, titlul ales de Măniuțiu pentru teatrul din Târgoviște, a mai stat în atenția regizorului, care l-a adus pe scena Naționalului bucureștean cu ani în urmă. De data aceasta, atuurile montării stau nu numai în apetitul pentru inovație al regizorului, ci și în credința deplină cu care trupa tânără își asumă ideile acestuia, acumulnd o uriașă tensiune care, eliberată spre public, generează emoția. Spectacolul-eseu, creat plecând de la aceste premise, impresionează prin coerența ideilor puse în joc, pentru o reinterpretare a mitului lui Dionisos din perspectiva contemporană, regizorul identificând în lumea de azi comportamente similare cu cele ale preoteselor acestui zeu (bachantele). Comentariul critic al regizorului la realități contemporane, plecând de la câteva replici extrase din textul lui Euripide, este tradus în imagini de o cruzime extremă, combinate cu inocența ce transpare, în răstimpuri, în gesturile coregrafiate ale actrițelor (Adina Stan, Irina Melnic, Laura Vasiliu, Raluca Cepoi, Dalina Ionescu, Georgiana Mazilescu, Simona Saiu, Maria Nicola). Ridicolul profet Tiresias (Corneliu Jipa), intrat în scenă ca un homeless, în decorul potrivit în acest sens, creat din cutii de carton, conduce regulile jocului, manevrând energia universului sonor, creat din fragmente de muzică venind parcă din toate timpurile și din toate zările lumii. Contemporan și el, Dionisos (Ștefan Cepoi) are o fragilitate bolnăvicioasă, dar și priviri diabolice, întreaga-i ființă puțină respirănd un aer malefic. Ieșind din spațiul concentraționar al sălii, unde scena e despărțită de public printr-o plasă de sârmă, în foaierul aranjat cu bun-gust de directorul teatrului, scenograf de formație, M.C.Ranin, foaier în care tronau un brad împodobit – de Crăciun și o trăsură de epoca și ea purtând semnele specifice sărbătorilor de iarnă – m-am gândit deodată la felul în care va fi primită această montare. Poate că spectacolul lui Măniuțiu, în deplină coerenta cu seria de creații recente ale autorului, întors, după propria-i mărturie, la “un teatru al neliniștii”, vine prea devreme pentru un public puțin obișnuit cu experimentele teatrale. Dar punerea lui în această scenă certifică trecerea într-o nouă etapă a acestui foarte tânăr teatru, precum și apetitul pentru valoarea autentica, pe care teatre cu mai mare vechime au început să-l piardă. Ar fi păcat să nu vină într-un ceas bun! »

 Bacantele de Măniuţiu-Euripide
(Nicolae Prelipceanu Premieră la Târgovişte – în România Liberă, sâmbătă, 20 Decembrie 2003 )

« Cel mai tânăr teatru din România, “Tony Bulandra” de la Târgovişte, a avut recent parte de o nouă premieră. În atmosfera proaspătă, elegantă, de bun gust a sediului Teatrului “Tony Bulandra” de la Târgovişte, datorată în mare parte eforturilor directorului său, Mc Ranin, spectacolul cu ”Bacantele” după Euripide al lui Mihai Măniuţiu a pus un accent de mare premieră, care se putea petrece la orice mare teatru de pe faţa scenei româneşti. Profund tragic şi bogat însângerat, spectacolul lui Mihai Măniuţiu marchează şi o etapă în creaţia sa, atât de diversă. O etapă a spaţiilor închise în care are loc tragedia, generată, probabil, tocmai de această închidere. »

Un spectacol de referinţă pentru teatrul de la Târgovişte şi chiar mai mult. Mihai Măniuțiu și tema ispitirii.
(Nicolae Prelipceanu , Mar
ți 13 Aprilie 2004 din România Liberă)

« Un nou spectacol de Mihai Măniuțiu înseamnă o nouă meditație, în imagini însuflețite de data aceasta, în oameni vii adică, asupra abisurilor vieții. “Ispitirea Sfântului Anton” după Flaubert trimite la tema veche a credinței, a sacrificiilor pentru credința în Dumnezeu, pe care am putut-o urmări și în “Experimentul Iov”. Dacă acolo regizorul se asociase cu un actor devenit semn recent al artei sale, Marian Ralea, nici aici eroul nu e la prima întâlnire cu încă tânărul maestru, Corneliu Jipa. Anton cel care nu se lasă învins de ispitele multiple, a mai lucrat cu Mihai Măniuțiu și în “Bacantele”.

Cele nouă scene și două intermezzo-uri adaptate după romanul clasicului francez se desfășoară într-o gradație a suferințelor eroului care luptă în pustie cu demonii și alte fantasme ce-l asaltează. Demonii cu viori, Fetele Satanei (poate chiar “Fețele Satanei”), Demonii zeului mecanic, Demonii zeului Anubis, Demonii Pustiei vin în valuri asupra eremitului, dar acesta respinge, cu enorme suferințe pentru el, totul, în numele lui Dumnezeu. Prilej pentru actorul principal, dar și pentru ceilalți (Adina Stan, Ștefan Cepoi, Liviu Cheloiu, Sorin Ionescu, Rareș Budileanu, Vitalie Ursu, Ilie Iordan, Radita Roșu, Anca Loghin, Silvia Gâscă, Irina Melnic, Laura Vasiliu, Maria Nicola, Georgiana Mazilescu) să-și dezlănțuie energia corporală, condusă ca într-un balet diabolic. Ca în spectacolul, impresionant despre dragoste și moarte, de la Constanța, Mihai Măniuțiu pune și aici – de fapt ca și în “Experimentul Iov” – un accent, puternic, decisiv aș zice, pe corporal, pe materia umană, care unduiește asemenea valurilor unei mări dezlănțuite. Ispitele vin asupra lui Antonie cel Mare asemenea mareelor, numai că regizorul creează un fel de maree umană, dar tot cu flux și reflux.

Până la apariția celor șase manechine finale, înfățișandu-l pe sfânt din mucava…
Tot o variațiune a unei teme a lui Mihai Măniuțiu din ultimele spectacole e și decorul, pe care l-a creat împreună cu Valentin Codoiu, un spațiu închis de mări paralelipipede, care trimit la cutiile din “Bacantele”. Dar zidurile dintre sfânt și lume se prăbușesc, lăsând demonii ispitelor să circule liber încoace și încolo. Zidul acesta alb va fi recompus la sfârșit, pentru totdeauna. Adică până la următorul spectacol al acestui teatru pe val, “Tony Bulandra” de la Târgoviște.
Te întrebi, în final, dacă un asemenea spectacol ar fi putut să fie realizat la un teatru din Capitală, cu vedete. Răspunsul e mai degrabă nu. Actorii din provincie nu sunt o plastilină, dar sunt mai receptivi la ideile noi ale acestui regizor. Aceasta e o caracteristică a celor în curs de afirmare. Ceilalți, afirmații, sunt mai dificil de manevrat-manipulat. Nu întotdeauna spre beneficiul lor. »

Un spectacol magic și crud, Bacantele
(Ion Parhon în România Liberă, miercuri 7 Ianuarie 2004)

După mai bine de cinci ani de la montarea textului lui Euripide pe scena Naționalului bucureștean, cu actori consacrați, în frunte cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel, Marius Bodochi, regizorul Mihai Măniuțiu revine la întrebările și “obsesiile” provocate de “Bacantele ” și la rândul domniei sale, ne provoacă și simțirea și cugetul spre noi și incitante semnificații dintr-o adaptare întrupată de foarte tânăra echipă a Teatrului “Tony Bulandra” din Târgoviște, teatrul condus astăzi de regizorul M.C. Ranin. Precedată, ca și alte premiere de aici, de un ”recomfortant miniconcert cameral” (pian și clarinet) reprezentația ne oferă apoi un violent contrapunct, un teatru al neliniștii(cum însuși regizorul îl definește), un soi de teatru crud și magic, totodată, persuasiv și dezinhibator în care textul originar este concentrat și aproape “subordonat” unui limbaj ce redescoperă în chip memorabil puterile expresive ale mișcării și dansului, ale ambianței scenografice și ea esențializată (Valentin Codoiu și Mihai Măniuțiu), dar mai ales ale impulsurilor sonore cuprinse atât în țipetele menadelor (urletelor plastice prin care erau recunoscute adeptele cultului dionysiac), cât și în muzica izvorâtă din străvechi melosuri tibetane, indiene (cântec de leagăn) sau ale aborigenilor australieni.
Față de mai vechea sa montare după Euripide, devenită în comparație cu această aproape “clasică”, spectacolul de la Târgoviște surprinde, cum am spus, prin violență imaginară prin uluitoarele ritmuri și biciuirea falselor pudori “de spectator”, dar mai ales printr-o lectură-manifest contemporană a materialului conflictual aici multiplicat și adâncit prin noi și noi tâlcuri ce conferă discursului scenic o rară forță, interogativă și remarcabila capacitate de a stimula inițiativa interpretativă a privitorilor. Ideea emancipării femeii în contextul tradiționalului conflict bărbat-femeie, prezentă și în spectacolul bucureștean, capătă acum noi înfățișări, prin confruntarea violentă dintre prizonieratul ordinii prestabilite și libertatea aparent nelimitata a instinctelor, sau dintre clișeele “umanismului” și adevărurile mai puțin ortodoxe ale ființei noastre.

La acestea se adaugă, însă, un alt conflict, cu valoare de paradox, pe care ni-l relevă însuși ceremonialul “orgiastic”, trăit cu patos sălbatic de bacante, ori cu devoranta voluptate a jertfei, ceremonial în care sentimentul purificator, exorcizant, dezinhibator, coexistă cu premoniția tragică, nu mai puțin generatoare de extaz ori de stupefacție. Grație modificărilor de ritm și de intensități sonore când exuberant antrenante, sărbătorești, când de-a dreptul halucinante, proprii “bestializării” sub atracția exercitată de un Dionysos care, în locul înfățișarii unui Adonis, aici ne dezvăluie toată grandoarea și oroarea, perfidia și puterile de seducție ale “doctrinei” sale, dar și acumulărilor de tensiune dramatică din relația dintre personajul activ (Dionysos, Penteu, Tiresias) și grupul reactiv al bacantelor, ori datorită invocării repetate a “zeului” eliberator și în același timp neiertător (cumplit de neiertător) de către toate bacantele, argument bine personalizat la nivelul fiecărei interprete, spectacolul lui Măniuțiu devine el însuși captivant și năucitor, ca un seism urmat de îndoiala ce însoțește uneori coșmarurile visului.

Desigur că în acest iureș, revelator și devastator, micile ezitări sau imperfecțiuni ale premierei, legate de participarea omogenă a tuturor interpreților la confruntările din prim-plan, promptitudinea “racordurilor” dintre scene, claritatea frazării și a inflexiuriilor vocale cerute de o exprimare aflată adeseori sub semnul paroxismului pot fi ușor trecute cu vederea. Rămân în memorie clipele de frumusețe sălbatică și de neașteptat umor al spectacolului, cum sunt ritualurile, sacrificarea lui Penteu, ceremonialul orgiastic din final și nu numai acestea, împreună cu senzația că între “prizonierii” din scenă și “prizonierii” din sală, despărțiți de cortina de sârmă, au loc, când și cănd, discrete “spionări”, tăcute cercetări reciproce și tainice înțelesuri subtextuale, menite a prelungi medițatiile noastre, în liniște, mult după încheierea “taifunului” din scenă. Un “taifun” trecut cu succes de regizor, de Corneliu Jipa (Tiresias), Liviu Cheloiu (Penteu) și Ștefan Cepoi (Dionysos), de Sorin Ionescu (un teban în faza convertirii prin joc și forță la cultul dionysiac, dar ucis de bacante), ca și de talentele tinere din impresionantul grup al bacantelor. Aș spune că a fost un “taifun” trecut cu brio și de publicul târgoviștean, în mod sigur mai puțin obișnuit cu întruparea “sublimului” de o asemenea cruzime, poate fără precedent chiar în montările lui Măniuțiu.

Credit foto: Cristi Iordache

 

Comentariile sunt închise.