Împărăteasa Chinei

Premiera: 11 februarie 2023, Sala Mare
Durata: 1h 50min. (fără pauză)

Premiera spectacolului EMPRESS OF CHINA a avut loc la Pan Asian Repertory Theater din New York. Spectacolul este produs printr-un acord special cu Broadway Play Publishing Inc. NYC (www.broadwayplaypub.com)

Împărăteasa Chinei este un spectacol în care povestea se află, de fapt, înlăuntrul poveștii.

Într-un muzeu se întâmplă ca ”exponatele” să prindă viață, interpretând, ca-ntr-o oglindă, o frântură din istoria sângeroasă și coruptă a Chinei. Cu nimic mai puțin sângeroasă și mai puțin coruptă, însă, decât a altor țări din aceeași epocă (sfârșit de  secol XIX și început de secol XX) sau din aceasta pe care o trăim. Textul piesei acoperă doar doi ani (1888–1900) din domnia zbuciumată a împărătesei Tzu-his, dar sunt anii marilor tentații, ai marilor schimbări provocate de ideile emancipate venite dinspre Europa. Se întrevede ispita progresului prin comerț și prin modernizarea unei țări imense, încă tributară vechilor tradiții.

Împărăteasa Chinei este un spectacol dens despre putere, corupție, trădare, crimă, dar și despre feminitate, iubire și despre patriotismul greu de înțeles în secolul al XXI-lea.

Este un spectacol despre o femeie excepțională, inteligentă, puternică și seducătoare, care înțelege cu greu că se află la granița  unor mari prefaceri pe care nu le mai poate stăvili.

Cine va izbuti să pătrundă în povestea din spatele poveștii va înțelege că nimic din ce trăim azi nu e nou sub soare.

ÎMPĂRĂTEASA CHINEI sau zgomotul, furia și eterna putere
Alina Maer, 12 februarie 2023, scenesicuvinte.ro

La început a fost sunetul! Picătură cu picătură, sunet după sunet, așa s-a născut  o muzică nesfârșită, învăluitoare, un decor al vibrațiilor, răsărind a istorie  și  amurgind a legendă. Nimic nu rămâne neatins de sunet, nici complexitatea relațiilor de putere, nici trăirile personajelor, nici adâncimea și ciclicitatea timpului istoric. Legând unde orientale, irizări folk, rock, jazz, acorduri electronice, muzica lui Nicu Alifantis redă tensiunea din interiorul scenei într-un discurs sonor divers și incitant ce dezmorțește simțurile și dezleagă mintea.

La început a fost gestul! Limbajul coregrafic, postura corporală, mișcarea individuală și de grup, plasticitatea devin elemente caracterizante pentru componenta socială și afectivă a spectacolului, captând spectatorul prin senzația unui perpetuum mobile. Prin discursul corpurilor în mișcare  se stabilesc relații ambigue între personajele și ele pline de contradicții și de ambiguități.  Coregrafia semnată de  Galea Bobeicu are forța de a povesti și a dezlega noi sensuri cuvintelor.

La început a fost culoarea! O lume în linii frânte, pereți transparenți, cadre prin care apar și dispar personajele, stampe mobile, lacuri stilizate, celule de tortură sau de iubire (sinonime, nu?), așa sunt decorurile semnate de  Alin Gavrilă. Prin ele cutreieră ele personaje foșnind a mătase și a trădare. Costumele largi, unduioase concepute de MC Ranin par o frântură din libertatea interioară a celor ce le poartă.

La început a fost lumina! Nu doar un ingredient, lumina (light-design:Lucian Moga) răbufnește violent, acoperă și descoperă intrigi și dureri, este efervescentă și obraznică, înșelătoare și perversă. Imaginile video hrănesc violența, frica, trădarea, lupta. Pe panourile transparente, dar și pe întreg spațiul scenei se proiectează alert și neregulat  forme în mișcare, imagini geometrice, simboluri religioase, transformându-se necontenit dintr-una în alta(video design: Ionuț Gavrilă). La trecerile dintre scene, lumina remodelează spațiul, sugerează imaginea unui timp în  mișcare.

La început a fost povestea! O poveste în poveste în care trecutului i se oferă o nouă perspectivă de citire, iar prezentului o oglindă în care trecutul acaparează întreaga suprafață. Piesa EMPRESS OF CHINA, scrisă de Ruth Woolf a avut premiera la New York la Pan Asian Repertory Theatre (1984). Alte producții includ cele de la Cincinnati Playhouse, East Coast Theatre Company din Sydney, Australia și la Festivalul Todi din Italia. Piesa acoperă doi ani cruciali în timpul domniei împărătesei văduveă Tzu-his, când puterile străine bat la ușa Chinei, cerând comerț și modernizare. Împărăteasa rezistă cu înverșunare la ceea ce vede ca o invazie și o provocare la adresa tradițiilor antice ale Chinei, nereușind să citească semnele progresului inevitabil. Multe dintre teme sunt la fel de relevante acum ca atunci când a domnit Tzu-Hsi, cum ar fi Occidentul care să impună propriile valori altor culturi, lupta individului pentru a menține controlul, natura corupătoare a puterii și pericolul de a pierde contactul. Wolff scrie în introducerea piesei despre Împărăteasa: „A trebuit să ajungă la puterea absolută înainte de a putea simți golul ei absolut”.

La început a fost actorul! O echipă sudată, omogenă la care se adaugă nume noi susține povestea într-un ritm alert cu inflexiuni cinematografice. Cristina Dumitra, Antonia Ionescu, Andrada Fuscaș, Cristian Olaru, Florin Georgescu și  Andrei Mărcuță sunt cei cărora ar fi o mare eroare să le atribui statutul de actori în personaje secundare. Fie că sunt curteni, vizitatori într-un muzeu, luptători, ei au talentul de a întruchipa un personaj colectiv ce intermediază comunicarea directă între scenă și public. Gesturile, mișcările, prizele lor, fizionomiile încarcate de înțelesuri umplu tablouri de o consistență ideatică pătruzătoare. Aparițille Deliei  Lazăr  nu sunt stridente, grotescul este bine ținut în frâu, interpretarea fiind îmbogățită de un comic decent și de o permanentă stare de mirare. Alex Iezdimir este un împărat dezorientat, oscilând între tinerețe expansivăși vulnerabilități. Lui Emanuel Bighe îi reușește caracterizarea minuţioasă a personajului său, eunuc, apelând la un umor fin plasat, punctând dramatismul condiției sclavului și lupta sa perfidă pentru supravietuire. Liviu Cheloiu în rolul generalui  expune eroismul și virilitatea obosite de prea multe lupte, de prea multe înfrângeri ale unicului personaj ce face față profilului impozant al împărătesei. Visceral, tumultos, tunător, Liviu Cheloiu așază straturi shakespeariene peste armura invincibilă a eroului. Sebastian Bălășoiu transformă unrol secundar într-o prezență vizibilă, are datele exterioare ale unui profesor progresist, și el cu indoielile și contradicțiile sale. Frumoasă, fină, sigură în rostire și gestică, Oana Marcu are grația Ofeliei prinsă între uneltiri, războaie și o iubire avortată înainte de termen. Iulia Verdeș pare în largul ei într-un rol unde contează feminitatea și  duplicitatea, iar legăturile primejdioase dau noduri strânse ce se pot desface numai cu sânge și trădare. Ada Navrot îmbracă personajul principal în megalomanie, cinism, vină, ispăşire, iertare şi sarcasm. Actrița netezește asprimea personajului prin inflexiuni feminine și licăriri vizionare în ceea ce privește credința și puterea țării cu care pare că se confundă. Imaginea de mare împărăteasă se estompează uneori în fața unor cioburi de umanitate ce se îneacă într-o mare singurătate. Cea mai spectaculoasă interpretare este a lui Tache Florescu, supraviețuitorul etern, niciodată zdrobit total de roata puterii și a trădării. Actorul posedă acea artă de a putea fi ridicol, amuzant, derizoriu, fără a înceta de a fi malefic și înspăimântător.

Și pentru că toate acestea sunetul, gestul, culoarea, lumina, povestea, actorul au trebuit să locuiască în aceeași casă, la începutul începuturilor a fost constructorul, nebunul, visătorul, regizorul Alexander Hausvater!

Premieră inedită la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte
Dinu Grigorescu, 12 februarie 2023, revistarinocerul.ro

Mi-am pus întrebarea dacă Ambasada Republicii Populare Chineze ar putea viziona acest spectacol despre împărăteasa Chinei de la finele secolului al XIX-lea, o veritabilă dictatoare naţionalistă total ostilă Occidentului civilizat în datele concrete ale acelei epoci, când un imperiu de patru milenii se simţea şi era încolţit de poftele economice ale unor puteri la comandă.

Păstrând proporţiile, în drumul nocturn la Târgovişte, împreună cu elita criticii de teatru din România, pentru a vedea spectacolul Împărăteasa Chinei, am văzut şi eu invazia discretă, tăcută a limbii engleze peste arhaicele meleaguri româneşti destul de sărăcăcioase, dar supuse saltului tehnologic datorat firmelor occidentale care pe nesimţite au ocupat terenuri şi teritorii, însă au oferit României un salt de civilizaţie.

Autoarea piesei, Ruth Wolff, s-a născut în 1932, deci este o nonagenară cu o viziune globală asupra prezentului, trecutului şi viitorului, care s-a concretizat prin multe piese de succes şi care exprimă destul de pedant realităţile istorice şi economice, încercând să fie cât se poate de obiectivă.

Am fost de două ori în China, într-o vizită oficială la Primăria Beijingului şi cu Delegaţia Uniunii Scriitorilor din România, când am vizitat şi fantasticul Muzeu destinat scriitorilor, care este unic în lume şi unde aceşti scriitori sunt prezentaţi cu birourile proprii foarte, foarte modeste, dar şi luxoase, în care au trăit şi au scris, cea mai productivă scriitoare de literatură pentru copii, cu miliarde de exemplare vândute, având în camera ei un pat de spital, o masă, o maşină de scris şi o bicicletă cu care îşi aducea hrana de la piaţă, iar scriitorul câştigător al Premiului Nobel având un birou confortabil. E ca şi cum am vedea la Bucureşti biroul lui Teodor Mazilu, al lui Ion Băieşu, al lui Marin Preda, al lui Marin Sorescu, ca să dau numai câteva nume ce îmi trec prin minte, distanţa culturală fiind imensă, ca şi cea democratică şi de existenţă statală.

Scriitoarea americană de origine evreiască abordează tema puterii şi a sadismului puterii fundamentat pe un patriotism care se simte încolţit de străini cu destulă luciditate şi obiectivitate, fără să înfiereze proletar nici regimul comunist de astăzi şi nici pe cel de ieri, ci pur şi simplu doreşte să ne transmită o mărturie istorică incontestabilă într-un limbaj dramatic, vioi şi dinamic, pe fondul unei poveşti scurte de familie, unde mătuşa îşi deturnează nepotul împărat pentru a-i lua locul, nepot care avea o deschidere spre acceptarea culturii şi inovaţiilor tehnice occidentale.

Toată Asia, din Indochina până în Coreea inclusiv, este asumată ca fiind a rasei chineze ce s-a disipat în state independente şi suverane. Există şi orgoliul justificat al chinezilor de a fi fost marii inventatori ai hârtiei şi ai prafului de puşcă, ceea ce exacerbează sentimentul de mândrie naţională la scară planetară. Textul transmite multe mesaje spectatorilor care cunosc China doar din televizoare, manipulări şi propagandă.

Alexander Hausvater îşi asumă întotdeauna texte grele, insolite, pe teme importante, de natură istorică şi umană. De această dată, părăseşte tematica regizorală favorită ‒ a Holocaustului ‒ şi ne conduce pe un Drum al Mătăsii, într-un alt colţ al planetei.

Alegerea doamnei Ada Navrot în rolul împărătesei văduve a fost extrem de inspirată, oferind artistei o partitură extrem de complexă pe care diva Teatrului „Nottara” a realizat-o în chip majestuos, trecerea de la o stare sufletească la alta, de la un moment istoric la altul, de la o isterie la alta solicitându-i supereforturi interpretative de care această mândră şi expresivă artistă se achită cu mult succes. Împărăteasa este total antipatică şi profund umană în dorinţa ei ahtiată de putere, de instinctul ei patriotic pentru o ţară imensă cu zeci de regate care s-au bătut între ele de milenii. În teatrul românesc continuă să fie şi să apară mari talente din noile generaţii, pe măsură ce altele se maturizează şi ajung la apogeu. Este şi cazul doamnei Ada Navrot care, în stil propriu, urcă scara pe o treaptă şi mai înaltă.

Restul distribuţiei este furnizat de artiştii Teatrului „Tony Bulandra” (condus de rafinatul scenograf şi regizor Mihai Constantin Ranin) şi care, de asemenea, excelează în fiecare rol. Am apreciat dicţia perfectă a domnului Tache Florescu în rolul foarte important al actorului condamnat la moarte şi salvat necondiţionat de împărăteasa văduvă pentru a juca teatru politic în cadrul sforăriilor imperiale. Tânărul Alex Iezdimir, care este împăratul în funcţie până la retragerea forţată, compune rolul unui tinerel bun la suflet şi bine intenţionat spre reforme în multiple scene amuzante de tragicomedie, ce vine contrapunctic cu inflexibila poziţie a mătuşii sale, fiind acompaniat de o concubină caldă şi suavă, obligată să avorteze pentru a elimina un posibil succesor imperial. Iulia Verdeş e o chinezoaică plăcută la vedere ce dă fiori de umanitate într-un univers aspru până la paroxism. Profesorul de la Curtea imperială oferă actorului Sebastian Bălăşoiu prilejul de a-şi etala talentul robust în mai multe ipostaze ale intelectualului manipulat. Oana Marcu face o concubină atractivă, ce poate fi definită ca o ofertă ce nu poate fi refuzată în stil fin chinezesc, iar generalul întruchipat de Liviu Cheloiu este un veritabil cocoş militar înarmat cu disciplină slugarnică şi constituţie de fier, tatuat şi mulat pe poftele comandantului suprem. O prezenţă pitorească este Emanuel Bighe în rolul eunucului, actorul reuşind să impună un adevărat portret. Vioaie, amuzante şi plăcute la vedere ca nişte decoruri vii sunt curtezanele interpretate de Delia Lazăr, Cristina Dumitra, Antonia Ionescu şi Andrada Fuscaş, la fel şi cei doi curteni portretizaţi de Florin Georgescu şi Andrei Mărcuţă, din garderoba interpreţilor autohtoni.

Spectacolul se bucură de o muzică sofisticată şi extrem de adecvată al cărei autor este nimeni altcineva decât Nicu Alifantis.

Scenografia (Alin Gavrilă) este în pas cu moda actuală în care decorul îşi pierde formele solide, apelând la cele fluide, urmând apetenţa regizonală spre crearea a şapte spaţii de joc, fiecare cu cortina sa şi cu destinaţia sa precisă, care devin tot timpul tablouri vivante, diferite încăperi ale palatului, camere de tortură şi locuri de plăcere, cu o contribuţie esenţială în derularea acestei poveşti.

Pe acest principiu de spaţiu multiplu este construit spectacolul, cu multă mişcare, multe intrări şi ieşiri, mult timp comprimat, care impune o coregrafie (Galea Bobeicu) savantă şi percutantă, cu multe costume care se schimbă, toate fiind frumoase şi chinezeşti, exceptând unele elemente inedite şi ţinute muzeografice din anul 2023, eu fiind, aşa cum am spus, un vizitator real al muzeului invocat.

Lucian Moga şi Ionuţ Gavrilă sunt contributori esenţiali la crearea de atmosferă prin tehnica light design şi video design.

Spectacolul durează două ore şi ţine trează atenţia, dar, uneori, fragmentarismul dramaturgic determină o senzaţie greu de definit, deşi regizorul izbuteşte cu brio să lege cât mai bine povestea care iese din canoanele obişnuitului. Alexander Hausvater are imensa dificultate de a se depăşi mereu pe sine însuşi în primul rând. Imaginaţia sa furibundă bine controlată se bazează mult pe un expresionism vizual, care devine un personaj fundamental al oricărei montări. Şi aici, regizorul funambulesc aduce, atunci când te aştepţi mai puţin şi tocmai pentru a energiza dinamicul, un dragon nu aerian, ci un miriapodic semn legendar. Oferind momentului un unicat regizoral, domnul Hausvater îmbină realismul cu suprarealismul şi bănuim cât de dificile au fost repetiţiile cu grupul de actori obligat să treacă peste limite.

Spectacolul dramatic, tragicomic, istoric şi necesar repertorial onorează Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte şi teatrul românesc în general. Aşa-zisa Sala Mare a teatrului născut dintr-o banală casă de cultură este o elegantă sală de tip studio renovată cu sacrificii şi cheltuieli, sprijinită de factorii politici, economici, aşa cum au fost anunţaţi cu sobrietate, dar şi cu comicitate de directorul Mc Ranin.

Premiera a avut parte şi de un moment culinar, artistic şi muzical, ceea ce nu se întâmplă prea des prin teatre, care creează o stare de bună dispoziţie şi de normalitate existenţială dincolo de cenuşiul imperial energetic.

O scenă nouă, o sală nouă, o premieră de… Bulandra târgovișteană
Ionuț  Cristache, 12 februarie 2023, Gazeta Dâmboviței

Redescoperim, la intervale măsurate parcă de anotimpurile reci, că avem aici, la noi acasă, un Teatru adevărat. Uităm, adesea, cine „l-a înălțat” cu strădanii umbrite, în anii din urmă, de minți neterminate din politica dâmbovițeană. Dar asta e o altă problemă!

Premieră de februarie, așadar, la Bulandra târgovișteană… Domnul Mihai Constantin Ranin spunea, zilele trecute, că teatrul e un loc de înaltă spiritualitate și de bucurie… Și ne îndemna să nu uităm să fim fericiți. Lao Zi credea că, în viață, nu toți suntem egali, dar în moarte da, toți putrezim la fel și dispariția este egală. Aşa se merge pe scenă, pe vârfuri, teatrul trebuie respectat, în teatru nu trebuie să faci gălăgie, spunea – cred – Sică Alexandrescu. Un mare filosof grec  ne îndemna, chiar, să trăim viața asemenea unei piese de teatru..

Alexander Hausvater a revenit la Târgoviște. Montarea fastuoasă de pe noua scenă a teatrului de pe Bulevard este, cum spune regizorul, despre ultima Împărăteasa a Chinei, un exemplu unic despre cum o femeie poate sa fie și Hitler și Mussolini, dar și Kennedy și cea mai mare iubitoare a culturii chinezești.

Se cuvine să adunăm aici mai multe despre personalitatea regizorului Alexander Hausvater. În anul 1959 a emigrat, împreună cu familia, în Israel, unde a absolvit cursurile Universității din Tel Aviv, apoi a urmat cursuri de literatură dramatică la Dublin, unde a debutat ca regizor, cu spectacolul „Năzdrăvanul Occidentului” (în 1971, la Teatrul Național Irlandez din Dublin). Spectacolul a fost interzis, din cauza pudibonderiei de atunci și pentru că se juca în limba celtică. Între 1969 și 1972 a fost directorul artistic al Teatrului Peacock din Dublin. Din 1971 a locuit în Canada și a fondat Montréal Theatre Lab, al cărui director a fost între anii 1973 și 1979. A condus Teatrul L’Echiquier (1979-1985), iar din 1989 a fost directorul artistic al Teatrului L’Archipel.

Între 1983 și 1987 a fost directorul Festivalului Quinzaine Internationale du Théâtre din Québec.  A predat la Universitatea Québec din Montreal, Școala Națională de Teatru, Universitatea McGill, Concordia și la Cégep de Saint-Hyacinthe, dar și la National Theatre School, Montreal, Conservatoire d’Art dramatique, Quebec City, University of Ann Arbour, Ann Arbour Michigan, Polyvalente Baldwin Cartier, Pointe Claire, Quebec; University of Winnipeg, Manitoba, Tel Aviv University, Israel Lunacharski Institute (Gittis) Moscow, Russia, Laval University, Quebec City, University of Ottawa, Ottawa, etc…

În 1990 a revenit în România, unde a avut un succes răsunător cu… Au pus cătușe florilor, după F. Arrabal. În 1993, s-a întors din nou în România și a pus în scenă La Țigănci după Mircea Eliade,  ambele texte fiind adaptate de poetul Cristian Popescu. De atunci, a montat periodic în multe teatre din România, dar și în alte țări, opera sa teatrală însumând peste 160 de spectacole. Și, desigur, a fost prezent de două ori și aici, la Teatrul Tony Bulandra.

Ca să înțelegem ceea ce am văzut aseară, pe scena Bulandrei noastre, vă mai spun și că Alexander Hausvater este „un căutător al adevărului”. Spectacolele sale sunt renumite pentru refuzul de a se conforma normei, pentru că Hausvater crede în experiment, chiar şi pe texte clasice. Viitorul regizor a învăţat din şcoala generală Shakespeare pe dinafară, ceea ce l-a făcut „să găsească şi acum noi înţelesuri ale unor cuvinte pe care le ştie din copilărie”.  Ar preda „românismul” în şcolile din România, dar şi „leadership”. Ne îndeamnă să înțelegem cum să fim responsabili pentru deciziile privind propria noastră viaţă şi să încercăm să fim cei mai buni în orice am face.

Punerea în scenă cu Împărăteasa Chinei e o demonstrație de forță, în acest sens. Și suntem privilegiați pentru că am putut-o vedea, în premiera despre care scriu aici, fără „aspirații” de cronicar dramatic, doar cu bucuria spectatorului obișnuit, norocos să poată descoperi povestea de februarie la noi acasă, într-o Târgoviște mai frumoasă și mai curată de la o zi la alta. Regizorul afirma, acum o vreme, că există riscul să ne trezim cu o generaţie întreagă care are răspunsuri, dar nu are întrebări! Şi trebuie să te gândeşti cum creezi o societate care să fie în căutarea propriilor răspunsuri. Prin spectacolul de aseară, el ne-a pus în față noi întrebări și nu răspunsuri definitive.

Pentru cei care vor descoperi, în săptămânile viitoare, povestea specială creată de regizor aici, la Târgoviște, trebuie să spun câte ceva și despre Împărăteasa Chinei. Așadar, Împărăteasa văduvă Cixi (Tse Hsi, sau Tz’u-hsi, n. 29 noiembrie 1835, Beijing, Dinastia Qing – d. 15 noiembrie 1908, Orașul Imperial, Beijing, Republica Populară Chineză) a fost una dintre concubinele împăratului Xianfeng, dinastia Qing și a fost cea mai influentă personalitate de la sfârșitul Chinei imperiale.

Voi reveni în Gazeta Dâmboviței și cu o încercare de „însemnări teatrale”, în zilele următoare. Seara a stat sub semnul magiei teatrului adevărat, regizorul a comprimat și dilatat timpul unei istorii fascinante, așa cum numai pe o scenă se putea întâmpla, Doamna Ada Navrot a fost „imperială”, domnul Tache Florescu a umplut scena cu vocea și trăirea lui de grație, actorii noștri au fost la înălțime. Se cuvine să scriem despre ei…

P.S. Nu pot să închei fără să vă îndemn să veniți la teatru, vă așteaptă o sală elegantă, cu dotări de ultimă generație, în care este „la vedere” spiritul de gospodar al celui care a făcut să se vorbească despre un loc renăscut și deja foarte cunoscut, Teatrul Tony Bulandra… Despre Mc Ranin este vorba. Iar ajutorul dat de Primăria Târgovișteeste și el în… spiritul renașterii și regăsirii cetății noastre de azi. Scuzați de vorbe mari, dar e nevoie să mai scriem, din când în când, și despre lucrurile bune, chiar dacă ele ar trebui să țină de normalitatea pe care o experimentăm tot mai rar, în lumea noastră cenușie.

Credit foto: Maria Ștefănescu

Credit foto: Augustina Iohan

Asistent regie: Maria Nicola

Regie tehnică: Alexandru Sandu

Sunet: Cătălin Buzea

Lumini: Adrian Dragomir