Sonata Kreutzer

după Lev Tolstoi

Un spectacol de Mc Ranin

Coregrafia: Hugo Wolff
Execuție costume: RaLuca Frățiloiu și Georgeta Brânzea

Regia tehnică: Mircea Macarie | Light design: Adrian Dragomir și Oana Caibăr | Execuție video: Radu Ilicea | Sunet: Cătălin Buzea | Mașinist: Florin Necșoiu

Premiera: 10 martie 2019, Sala Mare
Durata: 1h 10min

Viața de familie și problema adulterului a reprezentat pentru mulți scriitori o sursă de inspirație. Lev Tolstoi, tată a 13 copii, cu o soție cu șaisprezece ani mai tânără ca el, scrie nuvela „Sonata Kreutzer” la o vârstă înaintată, după ce scrisese marile capodopere „Anna Karenina” și „Război și pace”.

„Sonata Kreutzer” este o poveste despre gelozie, dar mai ales despre condiția femeii, despre limitările sufletești pe care le impune o viață casnică. Firele invizibile ale muzicii înnoadă între Natalia și Trukacevski ghemul de foc al atracției sexuale. Poznicev, mânat de a primitivă gelozie, va pune capăt proaspătului adulter.

În această variantă de text, adaptat pentru scenă, este vorba și despre relația dintre autor-personaj. Tolstoi este prezent și conduce desfășurarea acțiunii. Autorul își înnebunește personajul, personajul creat îl înnebunește pe autor.

Simbioza dintre victimă și călău este o constantă a geloziei, dar și a creației.

Tolstoi – Mihai Verbițchi
Natalia – Iulia Verdeș
Poznicev – Ilie Iordan
Trukacevski – Mircea Silaghi

 

Târgovişte: „Sonata Kreutzer”, un spectacol de Mc Ranin care îmbrăcă haina profunzimii extreme!
Ion Obăgilă,
11 martie 2019, incomod-media.ro

Şi a fost, aseară, la Târgovişte, pe scena Teatrului Tony Bulandra, un regal cultural de excepţie, care ne-a bucurat sufletul şi ne-a hrănit mintea cu un buchet de filosofie existenţială servită prin har şi artă regizorală, prin talent actoricesc dus la limite…

O premieră, un spectacol complex, plin de semnificaţii, mesaje, coduri, pus în scenă de regizorul MC Ranin. O transpunerere scenică cum puţine se întâmplă în România. „Sonata Kreutzer”, după celebra nuvelă cu acelaşi nume de Lev Tolstoi, a îmbrăcat pe scena târgovişteană de trei ori haina profunzimii extreme.

Prima, a fost dată de scriitura marelui geniu al literaturii ruse, a doua – de concepţia regizorală unică a lui MC Ranin şi a treia – de jocul actorilor, care s-au consumat precis, cu exactitate de ceasornic, în universul creat de decor şi de efectele de sunet şi lumină, pentru a traduce trăiri, pentru a exprima, prin gest, mimică, cuvânt şi coregrafie, personajele plămădite de Tolstoi.

Spectatorii, de cum au păşit în sală, au intrat în atmosfera dramei care urma să se deruleze sub ochii lor. Pe scenă, era deja proiectată o furtună, cu valuri uriaşe, tunete, fulgere, zbuciumul apelor aidoma zbuciumului sufletesc, chinurile născute din prea multe întrebări, din prea multe obsesii, din prea multe regrete.

Decorul simplu, dar sugestiv, ca să nu înghită prea mult din spaţiul vital al actorului ce trebuia să exprime reviziunea regizorală, dar care să cuprindă elementele necesare: scaune, canapeaua de tren, măsuţa pe care tronează o sticlă de votcă şi, nu în ultimul rând, instrumentele muzicale – pianul şi violoncelul, de fapt, un fel de unelte care creează sensibilitate, arme care nasc iubire şi contopesc acest sentiment, dar, totodată, animă ura, dorinţă de răzbunare.

În piesa „Sonata Kreutzer”, muzica aduce linişte, iubire, tristeţe, nostalgie, dă naştere la patimi, dar şi la zvârcoliri generate de gelozia patologică a personajului Pozdnîşev. În final, acesta, îmbătat de muzică dar şi de gânduri negre, foloseşte arcuşul (frumoasă şi crudă alcătuire!) să cânte pe trupul soţiei, pe care o iubeşte în modul său ciudat, apăsat, dur, malcom, graţios, ritmic, să îşi trăiască parcă o sumedenie de amintri frumoase, de stări clare sau confuze, dar, în cele din urmă, răpus de gelozie, o ucide…

Viaţa, destinul ca o partitură! Arcuşul, devine arma letală! Tragică, dar superbă această scenă de final, prin valoarea ei artistică. Un tablou excepţional realizat prin tonurile umane folosite de regizor.

„Sonata Kreutzer” expusă de Mc Ranin este povestea unui bărbat care, deşi în tinereţea sa a fost prins în focul desfrânărilor, a vieţii trăite doar pentru plăceri, acum, dezavuează aceste stări, nu le acceptă, sedat fiind de conservatorismul său, de gelozia sa extremă, alimentată şi de băutură, de dorinţa de a-şi ţine soţia lângă el, sechestrată în casă, lângă copii, ruptă de tot ceea ce se întâmplă în jur, de anturaje, de prieteni, de viaţa socială. Îi este teamă ca ea să nu ajungă în braţele altcuiva.

Natalia este o femeie care vrea să iasă din rutina zilnică, care vrea să trăiască altfel, care iubeşte muzica. Din păcate, dorinţele ei nasc întrebări negre…

Podinîşev este ros pe dinăuntru de temerile sale, de neîncredere, vorbeşte cu propria-i conştiinţă, cu autorul, pare a fi însăşi Tolstoi, se explică, pune întrebări, caută răspunsuri, sfaturi, îşi alimentează ura, dorinţa de răzbunare, încearcă să afle mai multe, forţează destinul, deznodământul. Pare un fel de Othello.

Crează chiar el ambianţa, scena menită să o surprindă pe soţia sa, Natalia, în braţele mai tânărului vecin, Truhacevscki. Aceste zvârcoliri ale minţii şi sufletului lui Pozdnîşev sunt bine reliefate de regizor prin proiecţiile unor adâncuri marine, coşmaruri, gânduri negre, nuanţe ale consumului său interior dat de apariţia unor vieţuitoare tenebroase, fiinţe care trăiesc în zone necunoscute. Personajul Vibrează prin muzică gravă şi, totuşi, suavă, caldă, dar plină de neprevăzut.

Actorul Ilie Iordan s-a consumat pe scenă. S-a chinuit pe bune! A expus, prin cuvânt, prin gest şi printr-o excelentă coregrafie, suferinţele unui om, zbuciumul său, căutările sale, îndoiala. Un rol greu, prin multitudinea de aspecte emoţionale, dar dus excelent până la capăt. Artistul a vibrat continuu, neînşelând concepţia regizorului, a demonstrat o vitalitate actoricească de invidiat.

Mihai Verbiţchi, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, l-a întruchipat excelent pe titanul literaturii ruse. Parcă însuşi Tolstoi coborâse pe scenă, prins în acest joc dramatic, pe undeva, al coşmarurilor şi trăirilor sale.

Actriţa Iulia Verdeş a ştiut să se muleze, trup, minte şi inimă, pe personajul Natalia, variind neobosit între candoare, gingăşie, poezie şi tensiunea şi conflictul create de soţul său, dar şi de dorinţele ei.

Natalia a vrut să iasă din obişnuitul cotidian, să depăşească statutul de mamă şi soţie de casă, să experimenteze, să încerce altceva, să-şi reanime sentimentele, simţurile, folosindu-l ca mobil al acestui plan pe tânărul violonist Truhacevski.

Gândul său, materializat în cele din urmă, de a vibra împreună cu tânărul vecin, de a se contopi muzical cu acesta, l-a înnebunit pe Pozdnîşev. Aceste stări şi trăiri extreme au fost scheletul pe care a brodat, cu multă sensibilitate dar, totodată, dur, regizorul MC Ranin, transpunând scenic o adevărată operă existenţială…


Un spectacol de teoria literaturii
Mircea Morariu,  26 martie 2019, yorick.ro

La zece ani după ce Nora lui Ibsen își părăsea soțul, trântind zgomotos ușa Casei cu păpuși și în același an (1889) în care Strindberg scria una dintre cele mai cunoscute piese ale sale, Domnișoara Iulia, marele romancier rus Lev Nikolaevici Tolstoi publica o superbă povestire intitulată Sonata Kreutzer, al cărei titlu, preluat ad litteram după cel al unei ilustre piese muzicale, trimitea cu gândul la învolburările care confereau și dramatism, și personalitate compoziției beethoveniene.

Povestirea lui Tolstoi, una despre pasiune, despre gelozie, despre ceea ce însemna familia rusă și constrângerile sale, despre triunghiul conjugal (teme recurente în opera marelui prozator, aduse la desăvârșire în Anna Karenina) era bazată pe o amplă confesiune a lui Poznîșev care a ajuns, dintr-o întâmplare, să împartă același compartiment al unui vagon de tren cu naratorul. Și care, după câteva zeci de ore bune de tăcere, se apucă pe neașteptate să-i povestească acestuia “cum și de ce m-am însurat, cum am fost până la căsătorie”, cum a trăit în desfrâu și, cu toate acestea “mă socoteam un băiat de zahăr și un om cât se poate de moral ”. Așa a dus-o până la vârsta de 30 de ani când, în fine, a descoperi-o pe Natalia. În care a văzut “culmea perfecțiunii”. Aceasta până în clipa în care a simțit că “am nimerit-o prost”. Iar viața i-a devenit “un calvar și nu o bucurie”. Poznîșev îi descrie mai departe naratorului, cu lux de amănunte, respectivul calvar, traiul “într-o veșnică goană pentru a ne salva de primejdii reale sau imaginare ‘’.

Cred că tocmai această “veșnică goană”, admirabil surprinsă de condeiul lui Tolstoi, l-a fascinat pe regizorul McRanin care a adaptat povestirea și a transpus-o în spectacol pe scena Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște. Spectacol ce nu s-a mulțumit să se rezume la surprinderea tragediei lui Poznîșev și a Nataliei, discutabilul adulter al acesteia cu Truhacevski, “omul acesta (care) cu muzica lui a stârnit tot ce a urmat”, ci și-a stabilit mai multe obiective.

Sigur, primul obiectiv a fost acela de a întocmi diagrama dramatismului geloziei soțului, felul cum acesta aproape că o aruncă cu bună știință în brațele lui Truhacesvchi pe Natalia, ori își imaginează că a făcut sau că s-a petrecut asta. În al doilea rând, să facă un fel de studiu al relației dintre autor și personaj, al dialecticii aceteia. Obținându-se astfel un fel de amestec al unor studii dintre cele mai docte și la obiect despre relația biunivocă ce se stabilește între scriitor (în cazul acesta ajuns la a opta versiune a povestirii) și eroii săi. Spectacolul aspiră la condiția de eseu de teorie literară în lege, scris cu mijloacele teatrului pe scenă. În primul rând prin vizualizarea repetată a autorului care apare în mai multe rânduri însoțit de o vioară, aflată într-o relație complementară cu un violoncel negru, obiect de bază în configurația scenografiei. Una în formă de V. Violoncelul, arcușul și interpretul vor însemna și sursa uneia dintre cele mai pregnante imagini din spectacol, aceea în care Pozdîșnev își ucide soția.

Montarea lui McRanin, în chip evident marcată de o calofilie asumată, de o supremație voită a formelor, de un deliciu al construirii și savurării imginilor, ridică o suită de obiecții, de rezerve, de întrebări. Mai întâi cred că suferă de un exces de teorie. În al doilea rând, mi-e teamă că Ilie Iordan, în pofida eforturilor sale evidente, nu este chiar interpretul cel mai indicat pentru Pozdîșnev. Cu toate că marchează un moment de virtuozitate în scena în care dansează nud dansul paroxismului ajuns la cote absolute. În al treilea rând, îmi rămâne inexplicabilă decizia regizorului de a nu insera frecvent fragmente din însăși beethoveniana Sonata Kreutzer. Punctele bune ale spectacolului sunt evoluțiile actorilor Mihai Verbițchi (Tolstoi), Iulia Verdeș (Natalia) și Mircea Silaghi (elegant, reținut, enigmatic) în Truhacevski. Și, desigur, coregrafia lui Hugo Wolff.

 

 

 

Comentariile sunt închise.