Odihna sau puțin înaintea sfârșitului

de George Banu

Regia: Mihai Măniuțiu
Scenografie: Adrian Damian și Tudor Lucanu
Costume: Maria Nicola
Sound design: Trambouze Julien
Coregrafia: Vava Ștefănescu

 

Un om de teatru în pragul renunțării… simte că nu mai poate… nu știe de ce… și vrea să se odihnească. Pentru a ajunge să cunoască Odihna – care este o lume în sine – el trebuie să sacrifice Teatrul. Dar, în momentul în care ia cu adevărat aceasta hotărâre, este invadat de lumea fantomelor. Spectacolul este lupta cu fantomele teatrului.…o luptă în care artistul retrăiește tot ce a fost important în viața sa: Memoria teatrului. Reușeste să scape de aceste fantome și, în final, se scufundă în odihnă. Odihna sau Puțin înaintea sfârșitului este a doua parte a Trilogiei lui George Banu. Mihai Mănuțiu a montat la Teatrul Național din Cluj-Napoca primul spectacol al trilogiei – Uitarea / L’oublie în 2001.
În 2008, revine la Târgoviște pentru Odihna, care va avea premiera în cadrul Festivalului BABEL. A treia parte a trilogiei (Noaptea / La nuit) va fi montată în stagiunea viitoare.

Marian Ralea
Vava Ștefănescu
Alexandra Mocanu
Ramona Bărbulescu
Raluca Băbţan
Radu Câmpean
Sebastian Bălășoiu
Miruna Vaju
Delia Lazăr
Ioana Grigoriu
Gabriel Rădulescu
Mihail Rădulescu

Odihna, iluzia mea / 2008.09.16 / Marina Constantinescu, România literară nr 31/8 august 2008

«Acum vreo șapte ani, pe la mijlocul lui septembrie cel frumos și blând, am văzut la Teatrul Național din Cluj spectacolul ,,Uitarea”, pus în scenă de Mihai Măniuțiu după un ,,eseu în fărâme” semnat de George Banu. Una dintre confesiunile care m-au mișcat profund, atât ca scriitura, cât și ca imagine teatrală. Mi s-a parut că George Banu dă, calm, cortina la o parte și permite accesul în intimitatea ființei, în laboratorul esențial al minții, în mecanismul unui anumit tip de observație, de emoție. Ca în culisele gândirii îți este îngăduit să întâlnești revelații și obsesii, tristeți și mângâieri, gesturi, personaje, detalii, comentariile punctuale ale unor scriitori sau oameni de teatru care se învârtesc și în caruselul orizonturilor proprii. Protagonist devine, așadar, cel ce analizează și contemplă, cel ce trăiește ce se petrece pe scenele lumii. De aceea, ideea lui Mihai Măniuțiu de a amplasa spectatorii chiar pe scenă, cu fața la sală, mi s-a parut una dintre cheile majore ale montării sale. În fața noastră, o lume de mirese. Relația ideală de comunicare între actor și spectator. ,,În realitate”, spune George Banu, ,,mireasa timpului este uitarea, iar memoria, logodnica acestuia – asta dacă mai percepem încă mariajul ca experiență a duratei”. Ipostaza aceasta, așezarea aceasta nu a fost pentru mine altceva decât scufundarea în memoria subiectivă. În ceea ce este important, major și durează. Dansul Vavei Ștefănescu și al lui Sylvain Groud era, tot timpul, un joc al eului cu propria memorie, era tatonare, seducție, abandon, era ludicul tensionat, ritualic între pașii succesivi ce conduc către logodnă, mariaj, eu, tu, uitare, repere, viață. Miresele își flutură voalurile și se ridică pe acoperișurile lumii. Habar nu aveam atunci că drumul spre confesiune va continua. Ca după ,,Uitarea” de la Cluj a venit ,,Odihna” de la Târgoviște și va sosi, cândva,, Noaptea”. Un triptic existențial. Un triptic teatral. Trei ipostaze ale mărturisirilor unor creatori. Trei forme de letopiseț. Trei legături tandre de prietenie. Mi se pare că prologul pentru ceea ce este ,,Odihna” se găsește printre fărâmele eseului ,,Uitarea”: Pe vremuri, a fi în vacanță însemna, ca și în cazul protagonistului piesei lui Mihail Sebastian, dorința de uitare – odihna era uitare. Uitare temporara. Întrerupere deliberată.” Acum, ,,odihna ESTE uitare și…uitare de sine! Să te odihnești de tine însuți”. Să te desprinzi de prezent, să îl pui în paranteză, să uiți imediatul. Condițiile odihnei. Ea este posibilă prin îndepărtare. Dar indepartarea de imediat, de concret, de neliniștea lui nu este altceva decât o călătorie în amintiri, în ceea ce te alcătuiește, în ceea ce definește raportul adânc cu sinele. Departe de zgomotul oamenilor se aude zgomotul omului. Se aud vocile ființei pe care o porți cu tine fără să știi întotdeauna ce duci, pe cine duci și încotro. Ce încărcătură emoțională. Ce a sedimentat și repetă, semnificativ, subconstientul. Odihna poate să fie refugiul. Puntea suspendată între ,,înainte” și ,,înapoi”. Intervalul în care tai legăturile cu imediatul și navighezi către tine însuți, îndepărtarea de mal aduce cu sine estomparea rumorilor de zi cu zi, a bruiajului care amână regăsirea, a te odihni înseamnă a merge la întîlnirea cu tine însuți”. Eseurile acestea ale lui George Banu mi se par mai dramatice, mai intransigente cumva, ca niște verdicte. Mi se par mai punctual aparținând unei ființe pentru care teatrul și scrisul, ,,văzutul și scrisul” sunt coordonatele eului. Sunt axele inițierii către rațional și irațional, către ,,celălalt” și către tine, către exterior și interior. Acolo este diurnul și nocturnul. Acolo este viața însăși. Cu imaginile ei, ale teatrului, cu obsesii, cu chinul și sublimul ce îl alcătuiesc pe protagonist. Deși registrul pe care merge, mai departe, regizorul Măniuțiu este același – teatru-dans – amprenta teatrului este mai acută acum. Este un ton mai grav, mai solemn și poate mai puțin ludic-melancolic ca în ,,Uitarea”. Referirea la teatru este una dominantă. Decisivă, aș zice și dureroasă. Desprinderea de realitate nu este altceva decât alunecarea către propria poveste. Umbrele capătă consistență. Poți să întinzi mâna și să le atingi. Ies din tine și îți populează ochii. ,,Cum să fac să nu mă rătăcesc?” se întreabă, repetitiv, autorul. Aruncând ancore în memoria selectivă. Fantoma lui Cehov, proiecții din ,,Adunarea păsărilor” a lui Brook, o machetă-simbol pentru Wielopole-Wielopole a lui Tadeusz Kantor. Și vocea lui Marian-Ralea. Și dansul tandru al Vavei Ștefănescu, liantul absolut ce sudează uitarea, odihna, noaptea. Un mod de a traversa lumea al lui George Banu. Tălmăcit vizual de Mihai Măniuțiu. O reconstituție emoțională a unui fel de a vedea, de a scrie și de a înțelege teatrul. Oglinda unor creatori de teatru. În care aburii suferinței creează un sfumato pentru lumea ficțiunilor. Umbrele felliene cutreieră scena în voie. Mașina de bătut bate singură. Mecanismul machetei funcționează nestingherit de nimeni. ,,Să te odihnești de tine însuți.” Odihna foetusului. Să te scufunzi în apa placentară. Protecție. Regăsire…,,odihna, ca o tăcere intensă…tăcere de început sau de sfârșit de lume…”. Naștere și abis. ,,Cum să te arunci în odihnă fără să te îneci”…
Fiecare cameră dintr-un bloc, dintr-o casă, de pe o stradă închide întâmplările ei. Camera ca o scena a propriei mizanscene. Așa este spațiul pe care îl construiesc minunat și inspirat doi tineri… actori, absolvenți de anul acesta la clasa profesorului Miklos Bacs: Adrian Damian și Tudor Lucanu. O idee scenografică puternică care se așează bine în Teatrul ,,Tony Bulandra”. O imagine care se adaugă mireselor pe care, la un moment dat, ca o iluzie, le putem zări dincolo de porțile visului care se deschid în spatele scenei. De fapt, amintirile de acolo se strecoară și se apropie, într-un șir și comic, și trist, de protagonist. Sursa misterului se află în ce este dincolo, în eul profund, deteriorat de angoase fel de fel. Amintirile chinuie? Nu când este vorba despre Brook. Sau despre Kantor. Sau despre Cehov. Dar măștile? Masca de teatru, măștile pe care ni Ie așezăm, mereu, pe chip, suprapuse, dintr-un reflex al politeții tot mai istovitor. Se topesc unele în altele. ,,A mă odihni înseamnă a sacrifica teatrul”.În vertigiul odihnei, În zbuciumul desprinderii este prins chiar Marian Ralea Într-un rol atipic pentru el. Deloc simplu de susținut. Tulburarea evidentă din cteva momente intense vine și din felul în care se alimentează emoțional reciproc, alchimic aș zice, confesiunea celui obișnuit să joace cu cea a celui obișnuit să vadă. Solourile Vavei Ștefănescu au o încărcătură fantastică. Logodnica timpului este memoria. Odihna este însoțirea cu aceasta. Cununia face pasul către uitare. Păsările lui Brook își unesc zborul cu valul mireselor lui Măniuțiu. Secunde. Cât un vis. Cât o viață. Pașii soldaților lui Kantor se amestecă cu păpușile memoriei ce nu lasă odihna să se transforme în uitare. Un ritm precis, un du-te vino ca un cântec de leagan pe care îl percep eliberat de spasme.
Cantor îmi spunea că, odata cu bătrânețea, voi părăsi autostrada avangardei pentru a păși pe cărarea care duce spre cimitir. Cel care hotărăște să se odihnească ar putea spune că a coborât din trenul de mare viteză pentru a continua drumul pe jos”. George Banu.
…odihna, ca o tăcere intensă…tăcere de început sau de sfârșit de lume… »

Comentariile sunt închise.