Frida

Regia și scenografia : Mc Ranin

Coregrafia: Hugo Wolf

 

Regizorul şi scenograful Mc Ranin, a realizat un spectacol despre viaţa şi opera celebrei pictoriţe mexicane Frida Kahlo, care a inspirat numerosi autori de opere literare, muzicale, de teatru sau film  produse în ultimele decenii, după o târzie redescoperire şi reevaluare a activităţii sale.

O viaţă tumultuoasă, plină de evenimente dramatice dar şi, de multe ori, aproape incredibile, cu o operă de o originalitate aparte, este prezentată într-un spectacol dens, susţinut de o coloană sonoră adecvată şi o mişcare scenică (Hugo Wolff) dinamică, senzuală şi colorată, consonând cu  luminile, costumele şi decorul rafinat.

Pe cât de moderne mijloacele folosite, pe atât de puternică este şi interpretarea actorilor. Mara Opriş, interpretează o Frida Kahlo  la limita “suprapunerii” cu originalul, cot la cot cu Raluca Băbţan, Maria Nicola, Ana Maria Oglindă, Rodica Ursu, Irina Melnic, Delia Lazăr, Hugo Wolff, Iulian Ursu, Cătălin Mareş, Sebastian Bălăşoiu, George Bonceag, Corneliu Jipa, Iain Napier, interpreţi remarcabili ai contemporanilor Fridei.

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea ei.

Mara Opriş
Raluca Băbţan
Maria Nicola
Ana Maria Oglindă
Rodica Ursu
Irina Melnic
Delia Lazăr
Hugo Wolff
Catalin Babliuc
Cătălin Mareş
Sebastian Bălăşoiu
George Bonceag
Corneliu Jipa
Yain Napier

Alternative, de Alice Georgescu, Ziarul de duminică, decembrie 2007

Una dintre cele mai persistente obsesii ale practicienilor şi, deopotrivă, ale teoreticienilor scenei româneşti este teatrul alternativ. Hazul chestiunii constă în aceea că, deşi feluritele colocvii şi dezbateri ce-i sunt dedicate de peste un deceniu încoace au stârnit controverse aprige, ba chiar au stricat prietenii vechi, preopinenţii nu izbutesc să se pună de acord nici măcar în privinţa noţiunii de teatru alternativ. Pentru unii, asta înseamnă spectacole în spaţii neconvenţionale; pentru alţii, spectacole finanţate din surse nebugetare; pentru alţii, în fine, spectacole pur şi simplu “altfel”.

Cum anume “altfel” aproape că nici nu mai contează – totul e ca omul (sau chiar instituţia) să se poată lăuda că a ieşit din “tipare”, tiparele acestea fiind în genere sinonime, pentru “alternativi”, cu sala obişnuită, repertoriul clasic, vorbirea scenică inteligibilă, raportul tradiţional actor-spectator şi celelalte vechituri de acelaşi soi. Pe alocuri şi la răstimpuri, furia aşa-zicând iconoclastă atinge punctul de fierbere, acela de unde lucrurile se văd doar în alb şi negru, fără nici o nuanţă intermediară: e alternativ – e bun; nu-i alternativ – e prost. Cum spuneam, însă, nimeni nu ştie exact ce este şi ce nu este alternativ.

Un fel de teatru alternativ s-ar spune că practică, de pildă, Compania D’Aya, alcătuită din tineri artişti (nu aceiaşi tot timpul) care îşi ţin spectacolele pe unde găsesc spaţii libere (de câtăva vreme s-au “împământenit”, pare-se, la Lăptăria lui Enache din clădirea Teatrului Naţional) şi îşi iau banii de unde găsesc suflete – şi mai ales buzunare – sensibile. Una dintre cele mai recente producţii ale lor, semnată regizoral de Chris Simion, întemeietoarea şi animatoarea trupei, este Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, o adaptare pentru scenă (nu ni se spune de cine înfăptuită) a romanului omonim de Horace McCoy sau, poate, a scenariului filmului omonim, realizat în 1969 de Sydney Pollack. Întreprinderea nu s-a arătat deloc lesnicioasă, pentru că a concentra în circa două ore de spectacol o istorie care durează pe ecran câteva zile şi care arată extenuarea progresivă a unor cupluri vânând, într-un maraton de dans, premiul ce va transforma în realitate “visul american”, ba mai mult, a înfăţişa această extenuare rămânând în permanenţă sub ochii spectatorilor e o încercare mult peste puterile proaspeţilor artişti. Mai ales lipsa de vitalitate a perechii “principale” (Antoaneta Cojocaru – Tudor Aaron Istodor), în comparaţie cu energia supraumană a “moderatorului” devenit, pe scenă, femeie şi jucat vulcanic de Maia Morgenstern, dezechilibrează spectacolul, obturând, totodată, şi sensul mai adânc al poveştii. Altminteri, tentativa rămâne lăudabilă.

Alt fel de alternativă s-a decis să “atace”, după toate semnele, Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, venit într-un scurt turneu bucureştean cu două recente producţii: Frida. Impresii de Mc Ranin şi Brâncuşi. Sărutul de Horaţiu Mihaiu. Nu l-am văzut decât pe primul, dar ceea ce ştiu despre stilul de teatru al lui Horaţiu Mihaiu, artist vizual (adică scenograf, arhitect, plastician – plus regizor) plin de fantezie, mă face să cred că între ele există numeroase asemănări, cel puţin în privinţa mijloacelor de expresie şi a procedeelor narative. Înlocuind cuvântul prin imagine şi mişcare, Frida. Impresii vrea să reconstruiască scenic biografia fascinantă a Fridei Kahlo (1907-1954), pictoriţa mexicană a cărei căsătorie cu faimosul Diego Rivera a însemnat pentru cei doi o continuă înfruntare pe plan nu numai artistic, ci şi uman. Deşi programul de sală nu conţine nici o precizare în acest sens, am bănuiala că scenariul spectacolului se întemeiază pe scenariul filmului Frida (cu Salma Hayek), candidat, dacă nu mă înşel, şi la Oscar, acum vreo trei ani. Frumos ca “aspect” (Mc Ranin este, la rândul său, un talentat scenograf), convingător coregrafiat de Hugo Wolff şi corect “performat” de tânăra echipă târgovişteană, din care se detaşează net, în rolul Fridei, Mara Opriş (sper să nu greşesc, fiindcă nicăieri nu se precizează cine ce joacă), spectacolul are, cred eu, cusurul esenţial de a fi, pentru un spectator neinformat temeinic dinainte, aproape cu totul de neînţeles – iar pentru asta nu era neapărat nevoie de cuvinte: o dramaturgie clară a mizanscenei ar fi fost de-ajuns. Tot în zona alternativei mute, ca să zic aşa, se poate înscrie şi Balul Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu, regizat de Radu Alexandru Nica. Inspirat, şi el, dintr-un scenariu de film – celebrul Ballando de Ettore Scola -, deşi realizatorii dau ca sursă producţia unei trupe franţuzeşti (la urma urmei, de ce nu?), spectacolul sibian are ambiţia de a nara, exclusiv prin intermediul muzicii, coregrafiei şi costumelor, aproape un secol de istorie românească, de prin anii 1920 şi până după revoluţia din 1989. Ambiţia era stimabilă, iar Radu Alexandru Nica ar fi avut, în ciuda tinereţii, forţa şi talentul de a o realiza, dacă… dacă, pur şi simplu, ar fi lucrat mai mult şi mai aplicat. Căci o asemenea rigoare a compoziţiei pretinde, fără putinţă de rabat, o rigoare pe măsură a documentării; nu merge, cu alte cuvinte, să vorbeşti despre anii 1940 în România şi să înfăţişezi un SS-ist (sau era de la Gestapo? nu mai reţin) omorând evrei prin restaurante, când – de ce să ne plângem? – am avut şi noi legionarii noştri, după cum nu merge nici să evoci anii 1950 prin melodii mai vechi cu un deceniu. (Câtă vreme încă mai trăiesc oameni care au “apucat” acele timpuri, oricum, nu merge…) Dincolo de asta, spectacolul pune în valoare trupa tânără a Naţionalului sibian, aflată în notabil progres profesional. Pot aceste montări (şi altele, asemenea lor) să ofere o alternativă reală? Desigur, întrebarea-cheie ar fi: la ce? Frida Kahlo, tabloul dansant al unei vieți, Veronica D. Niculescu, Suplimentul de cultură, decembrie 2007

Uneori, poveştile se spun prea bine şi fără cuvinte. Cu gesturi, cu tablouri însufleţite, muzică mexicană, o coregrafie încărcată de senzualitate şi o Frida Kahlo uluitor de asemănătoare cu cea adevărată. Acestea sînt ingredientele spectacolului de teatru-dans Frida. Impresii, regizat de Mc Ranin, cu coregrafia lui Hugo Wolff, la o sută de ani de la naşterea pictoriţei mexicane Frida Kahlo. Spectacolul Teatrului Tony Bulandra din Tîrgovişte a fost prezentat la Sibiu, în cadrul Festivalului Sibiu Dans 2007.

O fată bolnavă, cu care alţi copii nu vor să se joace, o fată care visează frumos. Aşa începe povestea Fridei Kahlo, cea care va deveni un simbol al artistului puternic, însă abia după ce tumultoasa sa viaţă, înţesată de evenimente aproape incredibile, se va fi sfîrşit. La şase ani lovită de poliomielită, la optsprezece victimă a unui accident teribil – un tramvai loveşte autobuzul în care se afla şi o bară metalică îi străpunge trupul, intrînd prin piept şi străbătîndu-i uterul -, Frida este o poveste vie despre durere şi despre cei care nu îşi lasă visele să moară. Frida pictează în scaunul cu rotile şi în pat, sprijinită de mama sa. Cînd reîncepe să meargă, îl cunoaşte şi se căsătoreşte cu pictorul Diego Rivera, însă căsnicia este marcată de tensiuni. Gelos, Rivera îi acceptă bisexualitatea şi relaţiile cu alte femei, însă nu şi pe cele cu bărbaţi. Divorţează, se recăsătoresc, trec împreună şi prin anii de simpatie comunistă, şi prin drama repetatelor avorturi, căci Frida nu mai poate face copii din cauza accidentului. Ea moare la 47 de ani, după mai mult de treizeci de operaţii. Asemănare uluitoare Întreaga poveste a Fridei Kahlo este redată prin dans, fără nici o replică vorbită. Mara Opriş este interpreta pictoriţei mexicane şi steaua incontestabilă a poveştii mute despre durere, dragoste, valoare şi putere. Asemănarea artistei cu Frida este uluitoare, şi nu numai graţie machiajului extrem de reuşit. Mara Opriş este o dansatoare cu o aparenţă firavă, care impresionează dînd viaţă cu multă expresivitate scenelor sensibile, dar mai ales celor de forţă. Artista este fermecătoare de la un capăt la altul al spectacolului, de la fetiţa jucăuşă şi visătoare, la femeia prinsă în mrejele poveştilor de dragoste sau implicată politic. Încîntătoare este scena cînd pictează în pat, folosind o oglindă fixată deasupra sa, pentru a-şi face autoportretul. Dansatoarea învîrte oglinda cu picioarele, îi dă viaţă şi îşi ia viaţă, mişcările îngemănate dintre corp şi obiect fiind, de altfel, foarte reuşite de-a lungul întregului spectacol. Fac parte din dans şi scaunul cu rotile, şi patul de spital, şi păpuşile semnificînd copiii nenăscuţi. Între scenele dansate – multe dintre acestea purtînd o intensă încărcătură erotică -, pe ecranul din fundal sînt proiectate tablouri ale Fridei Kahlo, în variante animate, ca şi cum personajele pictate ar fi prins pentru un timp viaţă, pe pînză. Tot direct din tablouri par să coboare şi artiştii, anumite momente ale spectacolului redînd picturi ale Fridei Kahlo. Toate acestea, alături de coloana sonoră, alcătuiesc o atmosferă apropiată de cea autentică şi reuşesc să facă din Frida. Impresii tabloul unei vieţi neobişnuite. Aniversare Spectacolul Teatrului Tony Bulandra din Tîrgovişte, care marchează 100 de ani de la naşterea Fridei Kahlo (1907-1954), s-a jucat la Sibiu, în cadrul Festivalului Sibiu Dans 2007, pe 16 noiembrie 2007. Artiştii au purtat panglici albe în piept, în semn de protest faţă de ce i se întîmplase în Italia colegei lor, actriţa Laura Vasiliu. Decizia protestului în această formă i-a aparţinut directorului teatrului, regizorul Mc Ranin. Frida. Impresii, Nicoleta Andrei, Ziarul Semnal de Dambovita din 7-13 februarie 2008 nr 9.  Regizorul si scenograful M. C. Ranin a realizat un spectacol despre viata si opera celebrei pictorite mexicane Frida Kahlo. Povestea artistei a inspirat numerosi autori de opere literare, muzicale, de teatru sau film produse in ultimele decenii. O viata tumultoasa, plina de evenimente dramatice si, de cele mai multe ori, incredibile, cu o opera de o originalitate aparte, este prezentata intr-un spectacoi dens, sustinut de o coloana sonora adecvata si o miscare scenica dinamica si senzuala, care consoneaza cu luminile, costumele si decorul rafinat. 0 fata bolnava, cu care alti copii nu vor sa se joace, o fata care viseaza, insa, frumos. Asa incepe povestea Fridei, cea care va deveni un simbol al artistului puternic, incercat crunt de viata. Frida este o poveste despre singuratate, durere si, mai ales, despre cei care nu isi lasa visele sa moara, in ciuda oricaror obstacole. In piesa regizorului M.C. Ranin, intreaga poveste a Fridei – este transpusa prin dans, fara nici o replica vorbita. Piesa este o poveste muta despre durere, dragoste si triumf. Limbajul verbal nu mai este necesar, insa tensiunea dramatica se simte tocmai prin aceasta absenta. Aceasta este si cheia viziunii regjzorale a lui Ranin, pentru punerea in scena a acestei piese, o poveste despre durere si triumf. Absenta limbajului este, in final, personajul principal, nevazut si de neatins, insa atat de prezent si care da forta dramatica povestii prezentate de regizorul M.C. Ranin.

           

Comentariile sunt închise.