Take, Ianke și Cadîr

de  Victor Ion Popa
un spectacol de Mc Ranin

Regia tehnică: Alexandru Sandu | Sunet: Cătălin Buzea | Lumini: Oana Caibăr | Recuzită: Eduard Ștefan | Croitorie: Georgeta Brânzea | Costumieră: Georgeta Pleșa | Mașinist: Florin Necșoiu

Premiera: 20 mai 2017, Sala Mare
Durata: 2h (cu pauză)


Piesa lui Victor Ion Popa, scrisă în 1932, surprinde caracterul intercultural al târgurilor moldovenești din acea vreme. Povestea celor trei prieteni, Take, românul simplu și bonom, Ianke, evreul șiret și palavragiu și turcul înțelept și blând, Cadîr, înfățișază mediul multietnic și multicultural din perioada interbelică. Negustori modești, înzestrați cu omenie și cu inteligență nativă, cei trei protagoniști sunt legați de o prietenie sinceră ce nu ține cont de barierele religioase și sociale; locuiesc în case identice, își împart mâncarea și nu își fac concurență. Trecerea liniştită a zilelor este zdruncinată de venirea lui Ionel (fiul lui Take) şi a Anei (fiica lui Ianke), tineri plecaţi la Bucureşti pentru studii. Intenția celor doi de a se căsători ameninţă să le strice liniştea. Deşi îşi iubesc copiii, refuză să se cumetrească, pentru că Take se teme de certuri, iar Ianke de faliment. Echilibrul este restabilit de Cadîr, prietenul tăcut care pune la cale un plan care să-i mulţumească pe toţi şi să închidă şi gura târgului.

Se iau un român, un evreu, un turc și se amestecă. Iese o cafea turcească în nisip românesc, dar cusher. Dacă se mai adaugă și un strop de coniac interbelic iese cu caimac. Cam aste e „Take, Ianke și Cadîr”. O cafea cât o șampania. Acidulată cât să dea pe dinafară în hohote de râs și-n noduri de lacrimă. Arome din trecut cu caracter contemporan în care e foarte posibil să vă regăsiți. Halal!

Corneliu Jipa

Este o bucurie foarte mare să mă aflu pe scenă alături de acești oameni extraordinari. Rolul meu este așa cum ai privi pentru prima oară, afară, pe fereastră, încercând să observi toate elementele din câmpul vizual: pomi, acoperișuri, ferestre, cer, oameni, nori, păsări, stâlpi de înaltă tensiune. Totul trebuie cuprins și totul esențializat… astfel încât mai multe nu pot spune, pentru că,  vorba textului: „Vorba lungă, sărăcia omului!”

 Sebastian Bălășoiu

Într-o lume în care totul se vinde și se cumpără, câteva personaje se luptă să demonstreze că dragostea pentru cei dragi e mai presus de obiceiuri și tradiții, de obligații și nevoi personale. Vicleșugurile și perfidia, dublate de un soi de cinism, care pentru unele personaje sunt „dragoste părintească”, se topesc în fața iubirii. Ilie-Ițic, personaj negativ, este indispensabil pentru a evidenția valoarea unor existențe pentru care dragostea, sub diferitele ei aspecte, este singura credință. Sinceră, biruitoare. La fel cum Biblia creștină spune că „numai în întunericul cel mai adânc există lumină.”

Ilie Ghergu

Take – Adrian Păduraru
Ianke – Corneliu Jipa
Cadîr – Paul Chiribuță
Ionel – Sebastian Bălășoiu
Ana – Ana Maria Carablais
Safta – Carmen Ionescu
Ilie – Ilie Ghergu

Take, Ianke și… Ranin

Așa începe și cariera mea de critic de teatru… Am fost să văd avanpremiera cu „Take, Ianke și Cadîr”, la Teatrul „Tony Bulandra”, din orașul meu cu trotuare desfundate. Primele informații sunt, cum zice un personaj din piesă, „uficiale”: Un spectacol de Mc Ranin, cu o distribuție de excepție: Constantin Dinulescu în rolul luiCadîr și Carmen Ionescu în rolul Safteiambii de la Teatrul Național București, Mircea Andreescu – Take, Corneliu Jipa – Ianke, Sebastian Bălășoiu – Ionel, Ana Maria Carablais – Ana și Ilie Ghergu – Ilie.

E și o mică istorie… Bunicii mei, împreună cu o mătușă, m-au bătut la cap să le fac rost de bilete, au citit ei despre noua premieră. Cum mătușa a avut grele probleme cu rinichii, iată-mă obligat să-i însoțesc eu, prin ploaia de seară, către sala de pe Bulevardul fost al Castanilor. Bunica bombănea, a mai dus-o soțul ei acum vreo 12 ani la teatru și au nimerit… Bacantele! Băi tată, își amintește bunicul, când a văzut fete și băieți goi-pușcă pe scenă, am crezut că trebuie să chem salvarea. Mie mi-a plăcut, îmi șoptește el vesel…

Ajungem, firește, cu o jumătate de oră mai devreme de șapte. Îi las să admire tablourile abstracte din hol, bunica se uită lung la un vas de lut mare, în care încap sarmale pentru o nuntă întreagă, cum glumește ea.

În holul mare, profesorul meu de filosofie… Îl salut (e dascălul meu preferat) și el îmi zâmbește… Ce faci, mă întreabă, ai scos bunicii în lume? Ai o temă, mai spune, fă și tu o cronică la spectacol, aștept textul tău până mâine, vineri iese numărul de mai al Culturii de Sâmbătă. Pot eu să nu-l ascult?

Mărturisesc că nu știu nimic despre piesă sau despre autor. M-a dăscălit bunicul, încă de acasă: un evreu, un român și un turc sunt negustori ce își împart clientela. În final, fata evreului și băiatul românului ajung să se iubească, povestea lor de dragoste fiind, în concepția taților lor, absolut imposibilă. Bătrânul Cadîr, veșnic îndrăgostit și mereu pus pe șotii, face însă în așa fel încât istoria să aibă un final fericit. Firește că atmosfera cordială se va putea termina printr-o „fuziune” a celor două prăvălii.

Intrăm în sală, e plină-ochi, niciun loc liber… Am senzația că s-a adunat o parte importantă a bătrânilor domni și a respectabilelor doamne ale orașului, Miroase vag a naftalină, spectatorii și-au scos din dulapuri hainele lor „de-ali bune”, cum zice tot bunica. Decor din teatrul interbelic, pe scenă, muzică tot de atunci și, după ce începe, actorii par tot din secolul trecut. Cadîr este Constantin Dinulescu, de la Teatrul Național din București. Am citit declarația lui: „Piesa la care repetăm, „Take, Ianke și Cadîr”, este o piesă arhicunoscută publicului nostru, dar totdeauna revăzută cu plăcere în diverse variante, cu diverse distribuții. Este o piesă care, în ciuda debutului ei, când a fost primită cu rezervă, a câștigat simpatia publicului, pentru că politicul nu este implicat nicicum, jocurile economice nu au ce căuta. Piesa este nepătată de pasiunile timpului nostru. Publicul se regăsește în ea, pentru că este profund umană. Aceasta, cred eu, că este prima mare calitate a acestui text, scris de un om care se pricepea într-ale teatrului. Construcția lui tehnică este ireproșabilă, iar modul de abordare a conflictului este așa de uman și așa de frumos tratat, încât ne întoarce cu privirea la un mare adevăr religios: Iubirea este legătura care poate face lumea fericită.”

E un mare actor, îmi șoptește bunicul, cu aerul lui misterios de profesor pensionat de foarte mulți ani. Doamne, îmi spun eu, ce bătrân e, mi se pare că nu se poate ridica de pe băncuța din fața prăvăliei lui. Și Take e „în etate”, dar pare mai viguros… Știe tot bunicul: e Mircea Andreescu, a fost actor la Teatrul din Brașov… Mai „tinerel” e Ianke, adică el, Corneliu JIPA, adică Puiu… Pe el îl știu, l-am văzut de multe ori pe scena teatrului din orașul nostru, dar și la Fiord… E un loc important, nu trebuie să afle bunicul că trec mereu pe acolo…

Începe să îmi placă… Și, da, gândesc și eu acum, în miez de noapte, când scriu pentru revista profului meu de filosofie: e o piesa veche, cu ceva haz, care se bazează numai pe cuvânt. Iar cuvântul nu are nicio trimitere politică contemporană, nu tu obscenități, nu tu erotism, fără acțiune, fără înjurături. O poveste adică… Și au mai venit și vreo 300 de spectatori, ca să vadă ce? Cum zicea bunicul, un român, un evreu și un turc, care discută despre negoț și despre fericirea copiilor lor. Iar spectacolul are un decor realist, nu blugi, nu adidași, nu pelerine de piele, nu ochelari de soare. Și niciun efect de discotecă, chiar și fără artificii… Ce teatru modern e ăsta, fără un travesti, fără să pui o femeie să-l joace pe turc sau pe evreu?

Are dreptate Puiu, pardon, Corneliu JIPA: Se iau un român, un evreu, un turc și se amestecă. Iese o cafea turcească în nisip românesc, dar cusher. Dacă se mai adaugă și un strop de coniac interbelic iese cu caimac. Cam aste e „Take, Ianke și Cadîr”. O cafea cât o șampania. Acidulată cât să dea pe dinafară în hohote de râs și-n noduri de lacrimă. Arome din trecut cu caracter contemporan în care e foarte posibil să vă regăsiți. Halal!” Mare actor aici, la noi acasă… L-am văzut în roluri multe, chiar și în câteva filme… Aici umple scena, îi adună pe toți în jurul lui, îi place ( se vede asta!) și ne trimite în sală bucuria lui.

Trebuie să îl iau pe bunicul co-autor la textul meu… Pe drum, spre casă, îmi zice serios și profesoral: băiete, a fost un spectacol clasic despre trei prieteni, care au diferite divergențe despre relațiile inter-etnice. Eu am văzut spectacolul acesta la televizor și știam despre ce e vorba, dar spectacolul de la Bulandra târgovișteană a fost cu mult peste așteptările mele. Am râs foarte mult la schimbul de replici dintre ei. Este o comedie frumoasă și are personaje bine conturate, amuzante și pline de bună dispoziție. Acest trio clasic plin de umor tratează relațiile dintre oameni și transmite un mesaj frumos: dragostea învinge indiferent de religie.

Bunica e de acord, deștept tataie acesta al tău, îmi spun ochii ei înlăcrimați… De fapt, o replică „mișto” mi-a rămas în minte din spectacol: „Cică nenorocirea, este o persoană foarte delicată și foarte pretențioasă… Când dă de-un om supărat și încruntat, îndată zice: „Poftim! Aici e! M-așteaptă”și când dă de unu’ vesel, zice: „Pardon, am greșit!”… Și se duce la altu…”

Prietenii mei tineri, dacă mă citesc aici, zâmbesc probabil, cu aerul lor plictisit de fiecare zi. Ce poveste o mai fi și asta? se cam întreabă ei. Uite, la mai spun odată: într-un mic orășel de provincie de la 1900 se stârnește o furtună când doi tineri de religii diferite vor să se căsătorească: ea este evreică, el este ortodox și în micul orășel nu s-a mai văzut așa ceva. Furtuna din comunitate nu o vedem propriu-zis, îi simțim ecourile ajunse până în familiile celor doi. Tinerii au copilărit împreună, fiindcă prăvălioarele părinților lor erau ușă în ușă pe aceeași stradă, și crescând împreună au ajuns să se placă firesc, pe negândite.
O prietenie de o viață îi leagă pe tații lor, Tache și Ianke, precum și pe vecinul Cadîr, negustor și el. Un creștin, un evreu și un turc – pare începutul unui banc – sunt prieteni de-o viață și nu și-au pus niciodată problema diferenței de credință sau de cultură până când copiii lor, crescuți în această normalitate, au vrut să se comporte ca și cum lumea întreagă gândea precum tații lor. Dar lumea e dură și nu suportă căsătoriile de acest gen, comunitatea se opune și părinții sunt nevoiți și ei să se împotrivească pentru a nu fi ostracizați la bătrânețe.

Replicile sunt pline de umor și atmosfera de provincie e leneșă, comuniunea mucalită între negustori e în aerul plin al scenei. Așa s-a scris… Piesa a fost jucată de mai multe generații de mari actori, ca și cum fiecare generație simte nevoia să o monteze încă odată pentru a-și da măsura talentului său. Mihai Constantin RANIN a câștigat încă un „pariu” cu târgoviștenii, acum, la jumătate de mai, cu puțină vreme înainte de un nou festival BABEL… Numai să fie lăsat să meargă mai departe… Cum cine? Directorul de la „Tony BULANDRA”…

ADRIAN ȘTEFAN SOARE este elev la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște… Și iubitor de teatru…

Credit foto: Mihai Bălăceanu

Comentariile sunt închise.