Femeile din Trahis

Regia: Alexander Hausvater

Scenografie: Horațiu Mihaiu
Costume: Mc Ranin
Lightdesign: Lucian Moga
Muzica: Mircea Kiraly
Coregrafia: Mălina Andrei

“Femeile din Trahis” este considerat un text important al Antichității ce pune problema diferenței dintre sexe prezentând o societate feministă, o epocă a unui matriarhat, în care masculinitatea dispărută este asumată de către femei.

Distribuția spectacolului reunește majoritatea actrițelor teatrului Tony Bulandra, sub bagheta regizorală a lui Alexander Hausvater – unul dintre marii regizori români ai momentului. În rolurile principale evoluează Mara Opriș, Rodica Ursu, Cătălin Mareș, Radu Câmpean, Ilinca Harnut, Ioana Grigoriu, Raluca Babtan, Maria Nicola, Ramona Bărbulescu și Iulia Brezeanu.

Alexander Hausvater a pus în scena peste 150 de spectacole în țări europene, Israel, Canada și SUA. După 1989 revine în Romania și devine cunoscut publicului cu spectacolele “Au pus cătușe florilor” de Fernando Arrabal și “La Țigănci” de Mircea Eliade, montate la Teatrul Odeon din București. Au urmat de atunci colaborari cu teatrele din Sibiu, Oradea, Arad, Iași, Timișoara, Bacău sau Ploiești.

La Târgoviște, Hausvater a ales să monteze “Femeile din Trahis” după Sofocle – un text în premieră pe țara – căruia regizorul îi semnează și adaptarea pentru scenă.

Deianira/ Heracles –   Mara Opriș
Doica – Rodica Ursu
Hyllus – Cătălin Mareș, Radu Câmpean
Iole – Ilinca Harnut
Mesagerul – Ioana Grigoriu/Raluca Botez
Lichas – Raluca Babtan
Nessus- Maria Nicola
Acheloos- Ramona Bărbulescu
Femeile – Ioana Grigoriu, Raluca Botez, Raluca Babtan, Maria Nicola, Ilinca Harnut, Ramona Bărbulescu, Iulia Brezeanu

Rațiunea învinsă/ 2008.06.18 / Adrian Mihalache, Revista Teatrul Azi 2008

«Teatrul ,,Tony Bulandra” din Târgoviște este unul interesant, cu o politică repertorială inteligentă, o trupă entuziastă și o conducere energica. Pentru perfecționarea actorilor și creșterea vizibilității, a fost invitat regizorul Alexander Hausvater, care a reușit să realizeze asemenea năzuințe cam peste tot pe unde a fost. Brand-ul Hausvater este de acum bine impus și, dacă i se pot aduce critici, nu i se pot contesta îndrăzneala și expresivitatea. Acest fapt este vizibil și în spectacolul după piesa lui Sofocle, Trahinienele, adaptată de regizor sub titlul mai explicit ”Femeile din Trachis”.

Trahinienele este cea mai neglijată dintre cele șapte piese rămase de la Sofocle. Pe nedrept, deoarece este bine construită și foarte interesantă. Deianeira își așteaptă soțul, pe Heracles/Hercule, care întârzie, ocupat să cucerească o țară pentru a-și face rost de o nouă amantă, proaspată și frumoasa lole. O trimite pe aceasta înainte, cu un cortegiu de femei devenite sclave. Deianeira este rezonabilă, ea nu-și învinovățește soțul, știind că pasiunile sunt declanșate de zeița iubirii, față de care muritorii sunt neputincioși. Ea nu înnebunește de gelozie, ca Medeea, nici nu se răzbună cu perfidie, precum Clitemnestra. Recurge la un leac de dragoste, o licoare fabricată din sângele centaurului Nessus, care, impregnate într-o mantie destinată lui Heracles, se presupune că-l va readuce la vechile sentimente. Soluția se dovedește fatală pentru Heracles: el îndură chinuri groaznice și îi cere fiului său Lichas să-l ardă pe rug, dându-i astfel posibilitatea să moară cu demnitate. Mai mult, îi cere insistent fiului să-i ia amanta în căsătorie, pentru ca afacerea să rămână în familie. Deianeira se sinucide, coplesită de crima pe care a comis-o fără voie. Nu orgoliul este aici pedepsit, nici pasiunea, ci încrederea nețărmurită în rațiune. Alexander Hausvater interpretează piesa într-un mod inovator. El preferă o Deianeira mai pasională și mai empatică. În relația cu fiul, Hyllos, pentru a fi pesuasivă, devine aproape incestuoasă. Împreună cu femeile de la curtea ei, o tortureaza cu cruzime pe lole. Pe de altă parte, ea încearcă să se pună în locul soțului, pentru a-l înțelege mai profund. Relația cu lole se transformă: din agresivă, ajunge să fie erotică. Substituirea imaginară devine apoi corporală, aceeași actriță, Mara Opriș, interpretând și rolul lui Heracles. Ideea este excelentă, iar interpreta o susține cu brio. Reprezentația este concepută, după formula Hausvater, cu zgomot și furie. Fetele urlă, tropăie, lovesc cu bastoane de metal, acționeaza flex-uri, ca să scoată scântei. Nimic rău în asta, avem totuși o problemă de reglare a tensiunii. Regia face din sinuciderea Deianeirei un asemenea climax că te aștepți ca totul să ia sfârșit, catharsis-ul fiind deja obținut. În cele ce urmează, există multe lucruri inspirate: injoncțiunile lui Heracles către fiul său, purificarea înaintea căsătoriei, desprinderea lolei de trupul lui Heracles, într-o admirabilă scenă, în care trupurile li se contorsionează sub un val. Tensiunea dinainte nu se mai atinge, însă, iar spectacolul agonizează odată cu Heracles. Multe dintre soluțiile regizorale au un aer deja-vu: bastoanele, artificiile, cruzimea bine mimată. Sigur, remix-ul mijloacelor nu afectează percepția celor care n-au văzut chiar toate spectacolele lui Hausvater, dar cei care le țin minte se cam plictisesc. Am ajuns să pariem asupra momentului când se vor da chiloții jos. Muzica lui Mircea Kiraly aminteşte de Nino Rota, iar repetarea obstinată a motivului, în coda prelungită a spectacolului, agasează. Decorul lui Horaţiu Mihaiu este, pe cît de high-tech, pe atât de aerisit şi expresiv. Costumele lui M.C. Ranin sunt bine gândite: funcţionale şi expresive. Latura multimedia, asigurată de Lucian Moga, acţionează eficient, mai ales proiecţiile pe ecrane ţinute în faţa interpreţilor, care sunt o noutate. Cele pe fundalul roabelor manipulate de roabe sunt involuntar comice. Problema mediilor electronice în teatru este încă de discutat, deoarece efectele, ca şi în cazul siturilor web, se banalizează repede. Echipa de actriţe (plus un actor) este unitară, excelent condusă, dinamică, de un entuziasm contagios. Se remarcă, desigur, Mara Opriş, pe care am admirat-o, de curând, în rolul Fridei Kahlo. Problema ei, ca şi a celorlalte, este insuficienta expresivitate în redarea textului care, aşa redus cum este, din voinţa regizorului, are virtuţi poetice majore. De altfel, tăieturile drastice din text diminuează şi gradaţia suspense-ului care, la Sofocle, este foarte bine controlată. Am remarcat dăruirea întregii distribuţii, frumuseţea Ilincăi Hărnuţ, prestanţa Ralucăi Băbţan, mobilitatea şi nuanţarea interpretării lui Cătălin Mareş, care a arătat cu claritate evoluţia per¬sonajului său.
Raţiunea, despre a cărei înfrângere vorbeşte Sofocle, îşi ia revanşa, inspirând şi dirijând demersul teatrului din Târgovişte. Se aude, în spectacol, ecoul versurilor lui Victor Hugo: „zgomotul teribil al stejarilor doborâţi, la apus, hărăziţi să-i fie lui Heracles rug. »

Comentariile sunt închise.