Adaptarea: Kihoon We
Regia: Jeungwoo Son
Scenografia: Maria Miu
Asistent scenograf: Diana Sav
Coregrafia: Hugo Wolff
Liubov Andreevna Ranevskaia – Adriana Irimescu
Ermolai Alekseevici Lopahin – Mircea Silaghi
Leonid Andreevici Gaev – Radu Câmpean
Varia – Andrada Fuscaș
Ania –Teodora Colț
Peter Sergheievici Trofimov – Emanuel Bighe
Boris Borisovici Simeonov Pișcik – Cristina Dumitra
Firs – Corneliu Jipa
Funcționar La Poștă / Țăran – Florin Georgescu
Premiera: 29 septembrie 2018, Sala Mare
Durata: 2h 30min. (cu pauză)
Livada de vișini a avut premiera la Teatrul de Artă din Moscova în 1904. Timpul în care Cehov trăia era marcat de suprimarea mișcării revoluționare din anii 1860, de eliberarea țăranilor care fuseseră legați de glie secole de-a rândul. Astfel, tema Livezii de vișini este definită pe scurt ca „schimbarea vremurilor”. Moartea unei lumi și nașterea alteia… zorii capitalismului care a redefinit valori, a remodelat conștiințe.
Viziunea regizorului Jeungwoo Son asupra montării de pe scena târgovișteană se rezumă la următoarele cuvinte: „Personajele din Livada de vișini trăiesc o viață precum praful. Schimbarea este inevitabilă și cauzează o încovoiere a vieții, un șoc emoțional. Ființele umane trăiesc cu propriile lor defecte din obișnuință. Nu există niciun om fără greșeli… lumina și umbra. Această piesă exprimă dualitatea, coexistența. Simbolismul copacilor combină trecutul, prezentul și viitorul necunoscut.”
Jeungwoo Son, regizor de origine coreeană, a absolvit Master of Fine Arts la Universitatea Syracuse din New York, Statele Unite ale Americii. Este profesor de actorie la Universitatea Kyonggi încă din 2001 și a regizat zeci de spectacole. A primit Premiul pentru Regie la Festivalul de Teatru din Seul în 2012 și în 2013. Tot în 2013 a primit Premiul pentru Regie intitulat Shakespeare Performance Award. A fost director artistic al Festivalului ST-Bomb din Seul și membru în board-ul mai multor festivaluri internaționale, printre care și Festivalul Internațional al Artelor Spectacolului Târgoviște, Babel.
Paradoxuri cehoviene la Târgoviște
Monica Andrei, 6 decembrie 2018, Ziarul Metropolis
Într-un regat al plictisului, unde se bea ceai, se vorbește mult, se cască, se joacă cărți – adică acțiunea se substituie atmosferei dense și dă senzația că nu se întâmplă nimic – își construiește A.P. Cehov piesele de teatru cu personaje complicate ce poartă “multe discuții despre literatură, puțină acțiune și cinci puduri de dragoste”. Cu această stare latentă revoluționează dramaturgul teatrul. Nu știa atunci ce bătaie de cap va da regizorilor chiar și peste sute de ani căci piesele lui nu-s așa de ușor de montat în scenă deoarece acțiunile mari se întâmplă între acte.
Recenta montare de pe scena târgovișteană a spectacolului cu piesa “Livada de vișini”, în adaptarea lui Kihoon We și regia coreanului Jeungwoo Son poate fi declarată un succes al acestei stagiuni. E dovada vie a unei reușite chiar dacă apare pe afiș cu mențiunea “după A.P. Cehov”. Poate că este un mod a se apăra al regizorului corean, însă eu îi admir curajul lui de a adapta o piesă scrisă de Cehov, gândindu-mă doar la faptul că avem de-a face cu două culturi diferite, epoci diferite și rase diferite de oameni. I-adevărat, că un regizor genial poate să monteze orice piesă de teatru, că în cariera unui artist există întotdeauna un moment de referință, iar eu cred cu tărie că pentru regizorul coreean momentul se numește „Livada de vișini” de la Târgoviște.
Înțelegând toată înlănțuirea de paradoxuri din “Livada de vișini”, regizorul Jeungwoo Son alege să facă pe scena târgovișteană un spectacol despre întâlnirea cu neputința din care se nasc toate paradoxurile în societatea rusă împietrită ce pare suspectă, aducând în scenă doar câteva personaje și drumul clar marcat de conflictul vânzării livezii. Lumea din spectacol care se mișcă derutată, fără viitor și stăpân parcă, este descrisă scenic destul de convingător de către regizor. Adaptarea textului cehovian cu toate trimiterile culturale este reușită. Spectacolul are o energie bună, iar spectatorul este atent și nu se plictisește până la final.
Autoare a multor scenografii inspirate în spectacole reușite, Maria Miu secondată de Diana Sav (asistent scenograf) spune și de această dată ceva convingător prin decorul cu pereți și uși din lemn, vopsit în alb, iar costumele sunt superb concepute. Petalele vișinilor împrăștiate în scenă arată nostalgia unei lumi ce se duce, ca să facă loc alteia. Ne prezintă copacii fără frunze, ca-n toamna târzie spre iarnă, anticipând tot acel sfârșit al unei lumi în descompunere.
Pornind de la faptul că „În viață cel mai adesea se mănâncă, se bea, se flirtează, se spun prostii”, Cehov pune în spatele acestei idei toate paradoxurile lumii când își scrie piesele de teatru.
Regizorul corean știe că în aparenta lipsă de acțiune stă tot, că e starea latentă din care se naște contrastul pe care-l realizează în piesa sa dramaturgul pentru eroii săi care nu trăiesc scenic, adică nu creează alte situații, exact ca într-un paradox.
Paradoxul anulează orice posibilitate de acțiune, de evadare, de schimbare. De-a lungul timpului, au căutat să definească condiția paradoxului filosofi, esteticieni, oameni de teatru. Kierkegaard demonstra că paradoxul estetic rezultă din „combinarea pateticului cu comicului”. Oscar Wilde îl identifică sub “numele adevărului”. Camus îl definește: „a vrea înseamnă a isca paradoxuri”, iar Lucia Pintilie observa că: „materia vie a lui Cehov intră într-un fabulos sistem de țevi unde suportă infinite și invizibile prefaceri (…), apoi iese mântuită din acest laborator transparent, cu o pecete de magie – dar, subtil paradox – simulând încă o dată viața cenușie, amorfă, fără principiu de decantare”.
Gândindu-ne la competiția între ceva comic și ceva tragic, iese în evidență râsul printre lacrimi al fiecărui personaj, ca un paradox. Ranevskaia se întoarce de la Paris, află că este scoasă la licitație livada, la începutul spectacolului, pentru ca la final, plină de dorul vieții mai puțin de viața ca atare, să ia tot drumul Parisului la iubitul care a părăsit-o. Ea trăiește mai mult în străinătate decât în “livadă”, adică nu din lumea din care provine. Momentul sosirii ei în casă este de neuitat. Se duce spre dulapul cu cărți, scoate din sertar o matrioșcă, o privește de parcă s-ar vedea în oglindă. Pe Ranevskaia n-o leagă de acel loc nici amintirile, nici copilăria, nici prezentul maladiv, ea pune păpușa pe masă, își vede de-ale ei. Păpușa viu colorată e goală pe interior, căci în jucăria din lemn sunt introduse alte păpuși identice, mai mici. Ca o matrioșcă, ea e frumoasă în exterior și la fel de goală în interior. Neputința ei vine dintr-o criză interioară profundă. Paradoxul privind transferul de bunuri și de putere se naște din viața pe care o trăiește pe ea și cheltuielile nesăbuite pe care le face. Deși nu are bani, n-o împiedică ceva să organizeze un mare bal. Excepțională intrarea în scenă a Adrianei Titieni, în partea a doua a spectacolului, în frumoasa rochie creată de Maria Miu, într-un dans ce antrenează toate personajele ce încearcă să-i prindă poalele rochiei. De altfel meritul e și al coregrafului Hugo Wolff.
Perfect distribuită în rolul Ranevskaia, Adriana Titieni are o evoluție strălucită. O actriță cu un potențial uriaș, stăpână pe nuanțele textului, care este un vulcan de stări în scenă. O transfigurare ce uimește prin trecerile de la veselie la tristețe, de la teamă la autoritate, de la umilință la demnitate aristocratică. O actriță care înțelege perfect lumea scenică a lui Cehov.
Nu prea arată nimic din starea de a fi în lume Mircea Silaghi, în rolul Lopahin, țărănușul îmbogățit, care vrea livada transformată în cherestea. E un personaj în jurul căruia toate se învârt, el nu are destulă forță, e ușor crispat. Îi datorează tot lui Ranevskaia, care l-a scăpat din bătaie din ghearele lui taică-su într-o noapte. Fusese cândva rob pe acea moșie, iar banii îi dau doar iluzia libertății. Cumpără livada, nu înainte ca Ranevskaia să-i propună să o ia pe Varia de nevastă, ca un fel de soluție salvatoare a situației critice. E un fel de un aranjament lejer și benefic tot ei, că o scapă de griji. Cu mult curaj își “donează” fiica, pe Varia, dar dorința ei nu se împlinește.
În rolul Varia, Andrada Fuscaș e stăpâna casei și numai ea știe rosturile ei. Actrița are grație, feminitate și o frumusețe aparte în scenă. Poartă niște chei la brâu, nu-și compromite viața cu Lopahin, iar după ce aruncă cheile, pleacă în drumul vieții ei. Blânda Varia nu se simte întotdeauna în largul ei când este vorba despre “rostul marilor prefaceri” de care pomenește Petea. Emanuel Bighe, în rolul Petea Trofimov vorbește frumos despre necesitatea de a munci, dar el e veșnic student și stă cu mâinile în sân. Își construiește rolul mizând pe ideea anticipării comunismului. Punctează bine patosul care-l aruncă într-o adevărată criză verbală în fața naivei Ania, (Teodora Colț) convingând-o că “lumea nouă” e mai bună și nu e altceva decât acel ceva benefic care-i poate permite să citească fel de fel de cărți. Cascadele lui verbale o cuceresc și pe Ranevskaia, iar uneori când îl ia valul devine ușor agresiv.
O interpretare magistrală o dă și prezența lui Puiu Jipa în rolul Firs, sluga perfectă, rob și după dezrobire. Stăpân pe personajul său, cu fiecare cuvânt rostit în tonuri și semitonuri ce ascund un plâns sublim, el prevestește tot timpul ceva. Și jocul lui actoricesc plin de nuanțe e la fel de sublim. E terifiantă imaginea care spune totul despre întoarcerea la origini, despre naștere și moarte, cu Firs în casa pustie, așezat pe podea, cu genunchii spre frunte, parcă, uitat acolo. Mai puțin pregnantă este contribuția actorilor Ilie Iordan (Leonid Gaev) și Ilie Ghergu (Simeonov Pișcik). Florin Georgescu (Funcționar la Poștă / Țăran) are doar treceri, vreau să-l mai văd jucând.
“Livada de vișini”, după Cehov, în regia lui Jeungwoo Son, este un spectacol coerent și sincer, care stă sub semnul rigorii, cu magistrale partituri actoricești ce-ți rămân în minte multă vreme.
Livada de vişini, între singurătate şi nostalgie
Cristina Dinu Alexandru, ianuarie 2020, LITERE – Revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovișteni
Dacă ar trebui să caracterizez Livada de Vişini în câteva cuvinte, aş zice nostalgie şi schimbare. Nostalgia vremurilor care nu mai sunt şi schimbarea lor, care este greu de conceput şi de adoptat.
Piesa pusă în scenă la teatrul târgoviştean este o adaptare a Livezii lui Cehov, pe care regizorul Jeungwoo Son, de origine coreeană, reuşeşte să o ducă la un înalt nivel artistic, combinând simboluri şi exemplificând cu uşurinţă incapacitatea oamenilor de a se adapta la o nouă stare, la un nou stil, chiar la noi stări de fapt ale societăţii.
Decorul diafan stă sub semnul simbolului copacului, care demonstrează statornicia în faţa vremurilor, simbolizează trecutul, prezentul şi viitorul, de fapt, întruchipează chiar personajele. Şi ele fiinţe statice, închistate în vechi obiceiuri şi credinţe, pe care le poţi schimba doar ducându – le de la agonie la extaz. Pe copac îl poţi schimba dacă îl tai şi îl transformi într – o mobilă, pe om îl schimbi luându – i totul şi obligându – 1 să – şi regândească situaţia.
Acţiunea din piesa lui Cehov este aproape statică. Sunt prezentate personajele, membrii unei familii care, obişnuiţi cu viaţa îndestulată, se găsesc în situaţia de a fi obligaţi să vândă Livada de Vişini. Liubov Andreevna Ranevskaia, capul familiei, interpretată de Adriana Irimescu Titieni se întoarce la casa părintească împreuna cu fiica sa, Ania (Teodora Colţ) şi fratele său Leonid Andreevici Gaev (Ilie Iordan). Vin de la Paris ca să – i regăsească la vatră pe Varia (Andrada Fuscaş), cealaltă fiică a Ranevskaiei, rămasă să aibă grijă de moşie, pe Firs (Comeliu Jipa), veşnicul slujitor fidel al familiei şi pe Ermolai Alekseevici Lopahin (Mircea Silaghi), fiul de ţăran care va schimba viaţa familiei.
Acţiunea se învârte în jurul a două personaje cheie: Liubov Andreevna Ranevskaia, care reprezintă familia de aristocraţi ruşi, obişnuită cu viaţa luxoasă, cu petrecerile. Ea întruchipează bogatul care a devenit sărac, dar nu ştie sau nu vrea să accepte acest lucru. Şi de aceea se avântă în a cheltui, în a organiza serate scumpe pentru care însă nu mai are bani şi trebuie să se împrumute. Al doilea personaj cheie este Ermolai Alekseevici Lopahin, – prinţişorul ţăranilor – cel care s – a născut sărac şi a luptat – legal sau nu – să devină parte a clasei de oameni bogaţi. El este cel care are capacitatea de a înţelege care este viitorul şi îi propune Ranevskaiei să transforme livada de vişini într – un complex de vile, care i – ar aduce înapoi banii cu care era obişnuită, mai ales că în doar câteva zile Livada era scoasă la licitaţie. Dar, Ranevskaia, adânc înrădăcinată în vechile fonne ale vieţii sale nu acceptă, sperând în zadar ca situaţia să se rezolve în favoarea familiei sale. Desprinderea de acasă este grea, tragedia pierderii locuim în care te – ai format este redată de actori atât de bine, încât spectatorii pot simţi tragedia şi se pot regăsi în situaţia celor care sunt obligaţi să se rupă de locul / casa natală.
Cele două tipuri de personaje se ciocnesc într – o luptă oarbă pentru a câştiga livada. Unul o doreşte pentru că îi este frică de schimbare – Ranevskaia – deşi ea nu trăieşte în Livadă, ci la Paris, iar singura care ştie rostul casei şi care este de fado stăpâna casei este Varia, iar celălalt – Lopahin – care o doreşte pentru că ilustrarea de a fi un fiu de ţăran îl defineşte, în ciuda banilor care îi dau iluzia libertăţii şi a puterii.
Disperarea bogatului care sărăceşte este redată şi prin dorinţa Ranevskaiei de a – şi mărita fata, pe Varia, cu Lopahin, deşi el nu o iubeşte pe fiica sa. Şi asta doar pentru a păstra o moştenire. Şi pentru că orice naraţiune trebuie să conţină şi poveste de dragoste, şi în Livada de Vişini întâlnim tiparul iubirii neîmpărtăşite. Lopahin o iubeşte pe Ranevskaia şi de aceea încearcă să o facă să accepte transformarea livezii într – un complex imobiliar; Ranevskaia îl iubeşte pe amantul de la Paris, care a părăsit – o şi apoi îi scrie că o doreşte înapoi; Varia îl iubeşte pe Lopahin, care îi râde în nas ori de câte ori are ocazia.
Şi aşa se ajunge la deznodământ. Unul dureros atât pentru învinşi – familia Ranevskaiei – cât şi pentru învingător – Lopahin, care are parte de un extaz dureros al unei victorii pe care nu şi – a dorit – o neapărat.
Vieţile tuturor sunt spulberate. Ranevskaia se întoarce la Paris împreună cu fratele şi fiica ei Ania, iar ceilalţi, inclusiv Firs – servitorul fidel până la moarte – cât şi Varia, sunt obligaţi să – şi găsească un nou rost…
Piesa se încheie cu o imagine ce – ţi rămâne mult timp pe retină şi care te face să te gândeşti la naştere şi moarte în acelaşi timp: Firs chircit pe podea în casa pustie, un simbol al abandonului.
Livada de vişini reprezintă o înlănţuire a umanului. O înlănţuire datorată legăturilor de sânge, de poziţie socială şi de temporalitate. Maşinăria umană se mişcă greoi, se rupe de trecut – de fapt de perceperea idilică a trecutului – care are baze mult mai solide decât prezentul atât de urât, sărac şi bolnav. Există două tipuri umane prezente în piesă, iar logica acţiunilor acestora este dictată de această orientare şi raportare la timp. Unii sunt fixaţi în trecut, iar acţiunile lor sunt îndreptate înspre acesta, alţii, spre viitor. Trecutul are o caracteristică, este un personaj în sine, iar înfăţişarea sa este lentă, greoaie, pietrificat, axat pe principii morale. Viitorul este zbuciumat, cu multă energie, storcând pe cei care i se dedică, călcând pe morală şi tot de dragul împlinirii cât mai rapide a acestui timp potenţial. Dezrădăcinarea înseamnă moartea familiei, chiar dacă plină de zbuciumări şi dureri spuse sau nespuse. Atât timp cât o familie are rădăcini, are o livadă, indiferent de modalitatea sa de existenţa, întru fericire sau întru suferinţă, ea vieţuieşte, continuă, este adaptată la existenţă, indiferent unde s – ar afla. Cum apare dezrădăcinarea, chiar cu preţul unui progres, ea se dizolvă, moare. Durerea se dublează de această ştergere definitivă din lume, fără istorie. Omul fără istorie devine vid. Moartea în sine nu este atât de cumplită pe cât este moartea unui neam întreg. Precum mintea individuală şi mintea inter relaţională, cum se mai numeşte astăzi. Vrem, nu vrem, existăm în dublu registru: raportaţi la sine şi raportaţi la ceilalţi. Pare un truism acesta, dar trebuie privit în nuanţele sale. Dependenţa de ceilalţi înseamnă o punere biologic – socialâ în funcţiune. Această adaptare la existenţă vine negreşit cu formele sale care neliniştesc prin necunoaşterea unei părţi din timp. De fapt, refuzul de timp este forma supremă de luptă cu viaţa!
Regia tehnică: Alexandru Sandu
Sunet: Cătălin Buzea
Lumini: Oana Caibăr