Nunta lui Figaro

 

de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

un spectacol de Mc Ranin

Realizare costume: RaLuca Frățiloiu
Realizare peruci: Anca Răduță

Cu participarea Corului Appassionato, dirijor prof. Florin Badea

Regia tehnică: Mircea Macarie | Lumini: Adrian Dragomir | Sunet: Adrian Cărăbășel | Recuzită: Eduard Ștefan | Costumieră: Georgeta Pleșa | Costume tehnic scenă: Georgeta Brânzea | Tehnic scenă: Iulian Scarlat, Teofil Diaconeasa, Gheorghe Dima, Dan Georgescu, Florin Necșoiu

 

Premiera: 24 februarie 2018, Sala Mare
Durata: 2h 10 min (fără pauză)

Montarea respectă prin costume, decor și muzică atmosfera baroc a perioadei în care Pierre Beaumarchais a scris și amplasat povestea, iar prin mesajul regizoral și stilul de joc face referire întrucâtva la teatrul absurdului, la motive caricaturale ce scot la iveală esențialul.

Căsătoriile se țin lanț. După ce Contele Almaviva s-a însurat cu Rosina, ajutat de istețul său servitor Figaro, acum a venit și rândul acestuia să-și unească destinul cu aleasa inimii lui, Suzanne, camerista Rosinei, devenită Contesa de Almaviva. Contele, însă, după numai trei ani de viață de familie, încearcă să-l împiedice pe valetul său să-și împlinească visul, pentru că dorește ca Suzanne să-i revină tot lui, ca o salvare împotriva plictiselii. Prin iscusință și onestitate, Figaro pune capăt planurilor necinstite ale stăpânului său, devenind o emblemă pentru oamenii de starea a treia, privați de dreptate și tratați cu indolență de către clasa privilegiată. Situațiile comice se țin lanț pe tot parcursul piesei, pentru că, așa cum se întreba însuși Beaumarchais, „pot oare liniștea și dragostea să conviețuiască în aceeași inimă?”

Pierre Beaumarchais s-a născut la 24 ianuarie 1732, la Paris, în familia unui ceasornicar bogat. Devenind profesorul de muzică al fiicelor lui Ludovic al XV-lea, reușește mai târziu să ocupe poziția de secretar al monarhului. Dragostea pentru teatru l-a îndemnat să scrie. Succesul răsunător al Bărbierului din Sevilla i-a insuflat autorului ideea de a da piesei o continuare și a scris Nunta lui Figaro, completând apoi trilogia cu melodrama Mama vinovată. În baza pieselor lui Beaumarchais, Rossini a compus opera Bărbierul din Sevilla, iar Mozart opera Nunta lui Figaro.

Contele Almaviva – Bogdan Farcaș
Contesa Almaviva – Iulia Verdeș
Figaro – Sebastian Bălășoiu
Suzanne – Ioana Farcaș
Marcelline – Magda Catone
Antonio – Corneliu Jipa
Fanchette – Camelia Varga
Cherubin – Emanuel Bighe
Bartholo – Radu Câmpean
Bazile – Nicodim Ungureanu
BRID`OISON – Mircea Silaghi
Grippe-Soleil/Grefierul – Ilie Ghergu
Pedrille – Răzvan Teodorescu

Teatrul Mare din Târgoviște
Cornel Nistorescu, 27 februarie 2018, www.cotidianul.ro

Orașul Târgoviște are un festival internațional de teatru pentru că în acest  oraș se derulează pariul regizorului Mc Ranin. Dacă Ranin s-ar  fi îndreptat spre un alt oraș, acolo ar fi  prins contur un teatru și un festival. Și dacă nu ar fi apărut, atunci regizorul ar fi plecat mai departe. Așa s-a întîmplat la Deva. Un actor poate face un rol, chiar o piesă. Poate strînge în jurul său o trupă, dar nu poate înfrunta nepăsarea unui public sau a unor autorități.

La Tîrgoviște, Mc Ranin s-a întîlnit cu o lume care nu l-a alungat. Dimpotrivă, a vrut teatru. Și mai vrea teatru de valoare. Ranin este catalizatorul a ceea ce  critici de teatru numesc  deja „Fenomenul Tîrgoviște“. Un  regizor cu spirit modern, cu  capacitate managerială, cu  spirit novator a făcut ca într-un oraș fără tradiții spectaculoase în domeniu, într-o clădire nu dintre cele mai spectaculoase, să răsară, într-un spațiu destul de mic, un teatru mare, cu identitate modernă, în care se poate juca orice, de la piese clasice la spectacole pentru copii și tineret. Și mai apoi, să   apară și un festival. Din 2002, de cînd a  fost inaugurat Teatrul „Tony Bulandra“, la Tîrgoviște se montează piese clasice și  experimente și poposesc trupe celebre de pe tot globul. Lumea  Bucureștilor urmărește fenomenul Tîrgoviște cu aceeași atenție cu care urmărea ce se petrecea odinioară la Piatra Neamț.

Sîmbătă seară, cînd orașele de provincie dormeau sub plăpumi de zăpadă, speriate de valurile de ger, Târgoviștea a trăit animația unei premiere. O piesă pe care omenirea a întors-o pe toate fețele, „Nunta lui Figaro“ de Beaumarchais. Se juca în stilul Ranin sau, mai simplu, în varianta Tîrgoviște. Ce putea spune nou la Tîrgoviște o comedie celebră, care a rupt scîndura la mii de scene din toată lumea? Pariul merita  urmărit. Asta m-a și determinat să accept invitația și să fac drumul.

Sîmbătă seară, Tîrgoviștea arăta cuminte și speriată de viscolul pus pe  măturat cîmpurile. Doar clădirea teatrului era animată, vie, luminată aproape „capitalist“. Teatrul „Tony Bulandra“, chiar dacă se află într-o fostă casă de cultură,   surprinde la modul propriu. Holul are un design elegant, de spațiu cultural cu pretenții. Sălile, chiar dacă nu sunt prea încăpătoare, au fost și ele adaptate nevoilor unor spectacole de teatru. Birourile și culoarele seamănă pe alocuri cu  cotloane din muzeele tematice. Străduința unui om posedat de teatru a făcut ca dintr-o cîndva banală casă de cultură să răsară un teatru care dă cel puțin cîteva lovituri artistice în fiecare stagiune. Plus că, de la o vreme, a devenit și plămînul unui festival internațional numit  Babel. Și care este chiar festival de teatru, nu circ răspîndit pe la zeci și zeci de adrese.

Ce mi-a plăcut la Tîrgoviște? Sâmbătă seară toate notabilitățile orașului, profesorii și doctorii, parlamentarii de Dîmbovița și conducerea județului umpleau pînă la refuz holul teatrului, în așteptarea deschiderii ușilor pentru accesul în sală. Corul Appasssionato, dirijat de profesorul Florin Badea,  costumat în faimoasele ținute de secol XVIII, dădea serii un aer de palat pregătit de începerea unui mare eveniment.

Nu sunt critic de teatru și nu încerc o chirurgie de semnificații pe spectacolul montat la Tîrgoviște. Erau de față mai toți cronicarii consacrați ai României și o vor face ei, cu mai multă pricepere. Pe mine m-au cucerit plăcerea și spiritul ludic cu care echipa și-a interpretat partitura, naturalețea, bucuria contaminantă din secvențele-cheie, ironiile și aluziile, fără a cădea ­într-un, să-i zicem, naturalism ieftin. M-am topit de plăcere la voluptatea cu care își interpretau scenele Bogdan Farcaș și Iulia Verdeș, și Magda Catone, și Sebastaian Bălășoiu sau Ioana Farcaș. Toată  trupa de la „Tony Bulandra“ este la  înălțime, dar Contele s-a întrecut pe sine!

Registrul actoricesc  poartă marca Mc Ranin. Este vorba de o lucrătură fină, pînă la nivel de mimică și gest, totul jucat cu o lejeritate de mare actorie. „Nunta lui Figaro“ de sîmbătă seară n-a avut nici o scăpare tipică premierelor. Totul a curs  frumos, ca într-un spectacol rodat, care a transmis și stări, și morală, în secvențe de artă de cel mai înalt nivel.

Nu mi-am imaginat că „Nunta lui Figaro“ poate fi recitită cu atîta prospețime și în același timp simplitate, într-o formă de teatru clasic interpretat cu toate „șiretlicurile“ artei moderne.

Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgoviște poate fi privit ca un teatru mare cu o sală mică într-un oraș mijlociu. Și cu un public deja format.

Mc Ranin și dragostea actorilor trebuie să fi jucat un rol însemnat.


Beaumarchais și avertismentul lui politic, la Târgoviște
Monica Andrei,
1 martie 2018, REVISTA 13

La Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște când e premieră e sărbătoare, dar e sărbătoare și când e festival.  Pe vânt și ger, într-o sâmbătă de februarie, unii aduși de plictiseală, alții de invitație, în acordurile corului “Appasssionato”, dirijat de profesorul Florin Badea,  lumea intră în sală, își ocupă locurile. Spectacolul cu piesa „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, în regia și scenografia lui MC Ranin, începe. Pe scenă respiră personaje din epoca „Luminilor”, cu mesaj social și politic, valabil și acum.

Destinul unui inventator și două comedii geniale

Povestea celui care a rămas în istoria teatrului european pentru două piese geniale care s-au montat și se montează de două secole și ceva, începe la Paris, în 1732, în casa unui ceasornicar. Născut la un secol distanță de Molière, popularitatea lui Pierre-Augustin Caron, (24 ianuarie 1732 – 18 mai 1799)  n-ar fi fost atât de mare dacă n-ar fi existat cele două capodopere semnate Rossini şi Mozart, împreună cu libretiştii, Cesare Sterbini şi Lorenzo da Ponte. Existența sa, cu suișuri și coborâșuri ce stârnesc vâlvă epocală, este mult mai tumultuoasă decât opera pe care a scris-o, care se rezumă doar la cinci piese de teatru, un libret de operă, patru pamflete și un volum memorialistic. Ingeniosul inventator al unui dispozitiv de reglare a ceasornicului, profesorul de harfă pentru fiicele lui Ludovic al XVI-lea, își câștigă locul în istoria teatrului european cu două comedii: „Bărbierul din Sevilla” şi în „Nunta lui Figaro”.

În atmosfera coruptă de la curtea regelui, Caron se simte minunat. Seduce soția unui funcționar, îi ia locul de muncă, se însoară cu nevasta lui și rămâne văduv. Se asociază cu un bancher, se îmbogățește subit, își cumpără funcția de secretar al regelui, completându-și numele cu titlu de noblețe după un domeniu moștenit ca văduv. Caron devine Beaumarchais, uită de unde a plecat. Banul îi aduce funcția, poziția socială, dar nu și gloria. E nobilul care nu mai plătește impozite. Scrie câteva drame și “Eseu asupra geniului serios”, în care pledează pentru un teatru simplu şi natural, unde face observații importante: “Jos cu nobilii de pe scenă, cu gesturile grandilocvente și cu ciripitul prețios. Omul la teatru se vede doar pe el însuși, se aude doar pe el vorbind în limbajul simplu și colorat”.

Deși e pasionat de teatru, pentru febrilul om de afaceri gloria literară vine târziu și în împrejurări ciudate. Un conte din epocă îl acuză de falsificarea unor acte, iese scandal, pierde procesul, e încarcerat la Bastilia. Ca să-și apere onoarea și averea își publică pledoaria pe care o intitulează “Memorii”.  Succesul este uluitor. Declarat talentatul zilei, pentru polemica savuroasă, ironia și satira violentă la adresa justiției, devine peste noapte reprezentant al “stării a treia”.

Pe seama unei reputații literare consolidate, scrie „Bărbierul din Sevilla” și predă piesa de teatru Comediei Franceze. La premieră, devine comedia cea mai fluierată a sezonului. În două zile, taie un act, scoate epigramele. La următorul spectacol, publicul îl aplaudă generos la scenă deschisă, deși intriga și tema sunt banale. Reușise să stârnească nobililor interesul pentru noutate și gustul pentru scandal. În plină glorie, dramaturgul e închis 6 zile. Lumea iese în stradă și cere eliberarea lui. Își încearcă iar norocul cu „Nunta lui Figaro”,  pe care o predă iar Comediei Franceze. Ludovic al XVI-lea citește piesa de teatru, conștient de efectele spectacolului asupra publicului spune: “Ar trebui să se distrugă Bastilia pentru ca reprezentarea acestei piese să nu fie o inconsecvență primejdioasă”. Împiedică montarea ei în scenă prin amânări.

Un avertisment politic și forța teatrului de a schimba lumea

Ne aflăm în secolul al XVIII-lea. Parisul e soarele ce strălucește pe cerul european, iar spre el se îndreaptă privirile lumii europene. Toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, pornesc de pe malurile Senei spre Frederic cel Mare  al Prusiei şi Ecaterina Rusiei, care vorbesc şi scriu numai în limba franceză admirând strălucirea enciclopediştilor: D’Alembert (1717-1783), Voltaire (1694-1778), Rousseau (1712-1778), Diderot (1713-1784), şi mulţi alţii, nişte minţi luminate care au contribuit cu articolele lor la realizarea primei Enciclopedii.

Când s-a declanșat Revoluția Franceză în stradă, ea fusese demult pregătită în bibliotecile moraliștilor și enciclopediștilor francezi: Voltaire, Diderot și D’Alembert, Montesquieu. Radicalitatea lui Jean Jaques Rousseau, principiul separării puterii în stat formulat de Montesquieu și teoriile lui Diderot se regăsesc în comedia explozivă a lui Beaumarchais care a înțeles că prin forța imensă a teatrului poate schimba lumea. A reușit. Deși cenzura i-a amenințat opera și i-a amânat premiera nu i-a schimbat ideile revoluționare. Aparent prin ziua de pomină dinaintea nunții cu toată comedia ei, dramaturgul lansează un avertisment politic, anticipând Revoluția Franceză. Se adresează mulțimii, adică a celor care, înțelegând mesajul au demolat după niște ani Bastilia, simbolul tiraniei monarhiei franceze. Succesul “Nunții”, nu e datorat numai poveștii de amor, ci pretextul prin care dramaturgul arată celor nevoiași cât de coruptă e justiția.

Pamblica” de la putere și teatrul fenomen de societate

Când scrie „Nunta lui Figaro”, Beaumarchais își face complice publicul. Pactul între dramaturg și spectatorul său e secret. Știe că replicile vor fi înțelese, iar prin ele dramaturgul vorbește cu sala. Sensul politic este de a aduce publicului unei puteri câștigate, aceea de a înțelege și a decide, căci în fiecare epocă a existat câte o “pamblică”, la putere, ușor de mânuit, sau aplicată la costumul devenit un sistem semiotic. Căci “pamblica” colorată atașată costumului devine tricoloră abia după Revoluția Franceză. Din Istoria Vieții Private, aflăm că pe la 1790, după “Jurnalul de modă şi de gust”, marea doamnă din Franța, trebuia să se îmbrace în „culoarea postavului albastru regal, cu pălărie de fetru neagră, panglică şi cocardă tricoloră”, iar din 5 iulie 1792, lege îi obligă pe toţi bărbaţii francezi să poarte “cocarda tricoloră”.

În 27 aprilie 1784  când s-a jucat pentru prima dată “Nunta lui Figaro”, curtea și servitorii umpluseră sala până la refuz. Spectacolul are un succes nebun. A doua zi, Parisul e plin de caricaturi, parodii la tot pasul, francezii rostesc replicile scânteietoare din spectacol. Cei mulți nu gândeau atunci, că succesul răsunător anunța, de fapt, prăbușirea unui sistem social prin declanșarea Revoluției Franceze.

În “Iluminism”, secolul contrastelor și al tensiunilor, scena a trebuit să aleagă între emoții, idei și sentimente. Epocile se transformă, dar structura sufletului uman rămâne aceeași. Omul  reacționează la sentimente, suspină la aceleași ecouri indiferent că este aristocrat sau muritor de rând. Chiar dacă dramaturgul alege subiectul comediei care ține mai mult de psihologia inimii, mesajul este social. Încă un punct câștigat: dramaturgul oferă prin textul său spectatorului sentimentul că acesta știe mai mult decât personajele sale, că înțelege mai mult decât ele, și poate alege deznodământul poveștii. Mai mult, mesajul fiind politic, el poate acționa. Iată sensul autentic al teatrului în epoca “Iluministă”: spectatorul are un rol privilegiat prin puterea câștigată de a decide.

Pe altă parte, a observa societatea într-un secol plin de frământări ce culminează cu Revoluția Franceză și al ei slogan: „Liberté, égalité, fraternité”( Liberte, Egalite Fraternite),  care a devenit temei legal pentru articolul 1 din „Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, înseamnă a studia relația dintre stăpâni și servitori. Beaumarchais a pus în personajul Figaro, care are aceeași sonoritate în dramaturgie ca Faust a lui Goethe sau Hamlet a lui Sheakespeare, raportul teatru-societate. Societatea formată din stăpâni și servitori se prezintă astfel: stăpânul se impune prin titlu, își păstrează doar autoritatea socială și aleargă după femei. Servitorul domină intriga, câștigă inima publicului.

Ne aflăm în  epoca când se construiesc teatre cu arhitectură grandioasă, cu loji, balcoane, parter și foaier, când teatrul devine fenomen de societate și o tribună a mult doritei democrații. Imaginea societății se reflectă în scenă și în sală. Boierul transformă loja în salonul de acasă și iese în foaierul cu oglinzi ca să se privească și să fie privit. Vrea să vadă în scenă tablourile de familie de acasă. Servitorul stă la parter, nu vede prea bine ce-i pe scenă, dar aude replicile care-i dau de gândit. Intrigantul de geniu, Beaumarchais ştie că intriga este “elocvenţa diavolului”, vorba lui Goethe, iar prin “Nunta lui Figaro” atacă societatea vremii, combate rigorile cenzurii și justiția coruptă.

Costume de epocă de-un regal teatral  și o montare ce-și merită aplauzele

La Târgoviște, MC Ranin face un spectacol care nu trădează avertismentul politic al lui Beaumarchais, iar montarea sa merită toate aplauzele. Justiția nu poate fi justiție dacă legile ei sunt neclare, lucru valabil și atunci și azi, pentru o societate care nu poate evolua dacă legile sunt permisive pentru cei mari și restrictive pentru cei mici, iar „uzul – după cum spune Figaro- e adesea abuz”.

Subiectul comediei are de ce să placă: replică e vie, stilul sclipitor, ritmul acțiunii susținut, comicul situațiilor declanșează râsul în cascade. Ziua de pomină din „Nunta lui Figaro” ( „La Folle journée ou Le mariage de Figaro”) este plină de încurcăturile ce se petrec într-un castel, de pe lângă Sevilla. Figaro, valetul de cameră și paznicul castelului, se însoară cu Suzanne, prima cameristă a contesei. În ziua nunții, el află de la viitoarea soție, despre cum contele Almaviva o dorește, o vrea lângă el tot timpul. Își pune în gând să scape de Marcelline, menajera disperată să se mărite și ea cu Figaro, căci e fată bătrână, și face tot ce poate ca să-i strice capriciul lui Almaviva.

MC Ranin știe că arta teatrului e socială prin excelență, că spectacolul trebuie să iasă frumos, pentru că iubește frumosul. Că fără frumos nu poate fi sărbătoare. Știe că teatrul e făcut din variațiuni la temperatură umană și culturală, că e important mesajul care ajunge la public. Că la nivel de receptare nu trebuie să existe confuzii. De aici se trage viziunea lui asupra artei teatrale și seva teatrului ca artă. Și încă un aspect important: MC Ranin știe că un spectacol nu poate fi frumos decât cu costume frumoase. Costumele de epocă care arată rangul nobiliar, lucrate cu mult bun gust și rafinament, uimesc prin cromatică și amintesc de toată strălucirea, bogăţia, luxul și risipa lumii de atunci, fac din spectacol un adevărat regal teatral al stagiunii 2017-2018. Meritul executării lor este al Ralucăi Frățiloiu și al Georgetei Brânzea. Perucile colorate în ton cu costumul, realizate de către Anca Răduță, nu sunt extravagante ca în vremea Regelui Soare. Dar un costum nu poate fi întreg dacă nu are încălțămintea corespunzătoare. Pantofii în diverse culori asortați cu costumele, sunt asemănători modelului purtat de către Ludovic al XIV-lea, cu diferența că, Regele Soare mic de înălțime își înalță pantofii cu vârf pătrat, decorați cu pietre scumpe doar la cataramă, poartă ciorapi din mătase cu jartiere, sub pantalonii scurți bufanți, ca lumea să-i admire tocurile vopsite în roșu. Cei purtați de către actorii din spectacol au un toc mic, iar ca detaliu o “pamblică” în formă de fundă mare, de altă culoare.

Un teatru cu faimă în lume și actori de elită

Scenografia, semnată MC Ranin, înnobilează atmosfera. În decorul cu 6 uși, 2 fotolii, 2 oglinzi, 6 coloane, un candelabru, actorii de elită din trupa teatrului, pe lângă cei distribuiți în urma unui casting, intră și ies, umplând spațiul prin jocul lor. Efervescentul Figaro, servitorul, adică omul din popor, activ, inteligent, dornic de o soartă mai bună ce devine reprezentantul „stării a treia” („tiers état”), jucat admirabil de către Sebastian Bălășoiu, care, pe lângă faptul că denunță viciile nobilimii de atunci, arată și tarele lumii de azi. În comedia spumoasă, în puținele apariții, cucerește sala Radu Câmpean, în Bartholo. Magda Catone, în rolul Marcelline, stârnește hazul, cu expresia ei naturală face o creație de vârf, pentru că îl vrea cu orice preț pe Figaro. Își merită aplauzele. Deși a absolvit doar de un an și nu e la primul spectacol, Emanuel Bighe, e strălucit, în rolul Cherubin. Proaspăt, expresiv, nu se repetă, nici în grimase nici în linia personajului. Chiar și atunci când e travestit în femeie, arată că n-a trecut degeaba prin școala de teatru. Reușește să surprindă plăcut, din nou, Bogdan Farcaș, în rolul Almaviva. Surpriza contelui ușor prostuț și mereu cu ochii după femei vine dintr-un detaliu de interpretare. Prin râsul aparte cu care intră în scenă, îmbogățește personajul. E altfel de fiecare dată, cu fiecare rol. Bravo!

“Nunta lui Figaro” de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște  este un spectacol fără clișee, viu, savuros, înspăimântător prin mesajul social și mai ales autentic. Căci MC Ranin a înțeles că autenticitatea e măsura artei, prin confruntarea la scenă deschisă între adevărul teatrului și minciuna realității. În detalii stă forța unui dramaturg cu un discurs viu, original, actual și un regizor care a avut răbdarea să-l citească, să-i priceapă nuanțele, și apoi, să-l monteze. Spectacolul iese la rampă, într-un moment în care, nici Caragiale nu cred că și-ar fi imaginat unde va ajunge România astăzi: minciuna e lege a tuturor, corupție peste tot, iar spectacolul grotesc al politicii ne cronicizează perplexitatea.

Când nu aduce lumea în teatru, trupa de elită a teatrului târgoviștean iese în lume, invitată în festivaluri internaționale de teatru. Îmi vine să cred că faima teatrului e mai mare în lume decât acasă. La premierele instituției sau la festivalul internațional de teatru pe care-l organizează anual, cu eforturi mari și bani puțini căci prea puține instituții de cultură oferă ajutorul bănesc pentru festival, Teatrul „Tony Bulandra” are o aură strălucitoare. Pentru ediția festivalului din acest an și-au anunțat prezența trupe de teatru de mare notorietate în străinătate, pentru că la Târgoviște, amprenta speranțelor pentru tot ce înseamnă valoare estetică, înseamnă TEATRU, consemnat cu majusculă.

 

Credit foto: Maria Ștefănescu

Comentariile sunt închise.